TOMAS DE TORQUEMADA „CÂINELE DOMNULUI”

DOWNLOADAŢI AICI UN FILM DOCUMENTAR EXCELENT :
„UN LUTHER AL ROMÂNIEI”

El este omul al cărui nume a devenit sinonim de-a lungul veacurilor cu fanatismul religios şi cu ororile crimelor comise abuziv în numele unei biserici care combate tocmai ideea de crimă. Preotul care a ridicat tortura la rang de politică naţională şi care nu a precupeţit nimic pentru a rafina metodele prin care un om poate fi schingiuit! El este cel care a aruncat Europa în ceea ce mulţi numesc Evul Întunecat al Inchiziţiei…

TOMAS DE TORQUEMADA – „Câinele Domnului”

„CIOCANUL ERETICILOR”

Acuzata stătea întinsă pe escaleră, o scară înclinată, astfel încât capul femeii să se afle mai jos decât picioarele. Încheieturile zvâcneau sub presiunea menghinelor întinse la maximum de către unul dintre torţionari. Un dispozitiv de fier îi menţinea gura deschisă, iar un preot îi aseza un mănunchi de câlţi deasupra buzelor, o invenţie ingenioasă care permitea apei să ajungă în stomac fără a lăsa victimei vreo şansă de a regurgita măcar vreun strop din cei aproape 8 litri de lichid folosiţi la o astfel de tortură. În cameră se mai afla un medic care trebuia să supravegheze starea acuzatei. În fond, mărturiile trebuiau să vină „liber” de la oameni conştienţi. O confesiune smulsă unui muribund sau unui inconştient, anula întregul act al torturii şi judecăţii. Un alt preot stătea pe un scaun de lemn, pregătit să noteze întregul parcurs al interogatoriului.

Doi martori susţin că acuzata este, fără doar şi poate, evreică. Motivul ? În ultima sâmbătă, nimeni nu observase fumul care ar fi trebuit să iasă pe hornul casei acesteia. Se ştie doar că aprinderea focului este o muncă, iar evreii respectă cu stricteţe Sabatul, ziua în care este interzis să munceşti, conform legii mozaice. Poate părea absurd, dar o astfel de acuzaţie era suficientă în Spania secolului al XV-lea ca să te trimită direct în camerele de tortură ale inchizitorilor.

Uşa încăperii se deschide şi în camera slab luminată îşi face apariţia un bărbat în vârstă, îmbrăcat în haine călugăreşti şi purtând tunsoarea specifică preoţilor dominicani. La vederea lui, femeia încearcă să ţipe, deşi câlţii o împiedicau să facă acest lucru. Ştia că nu mai avea nici o şansă să scape cu viaţă ! Bărbatul care tocmai intrase… era cel mai temut dintre toţi inchizitorii… TOMAS DE TORQUEMADA. Cu o voce metalică, acesta rosteşte: „Putem începe !” şi arată spre dispozitivul care urma să verse cei 8 litri de apă în stomacul femeii. Era doar primul pas din meticulosul şi sadicul proces al torturii ale cărei reguli fuseseră scrise chiar de el… de Torquemada, cel poreclit „Ciocanul Ereticilor”.

CÂTEVA ELEMENTE BIOGRAFICE

Tomas s-a născut în satul Torquemada (Turris Cremata în limba latină – Turnul Ars) în apropiere de Valladolid, Spania, în anul de graţie 1420, ca nepot al binecunoscutului cardinal Juan de Torquemada, autor a peste şapte lucrări de referinţă în teologie şi unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai Ordinului Dominican din secolele XV-XVI. În acest mediu, Tomas este instruit, astfel încât să calce pe urmele unchiului său şi, eventual, chiar să depăşească rezultatele muncii acestuia. Încă din fragedă pruncie, el este învăţat să se dezică de bunurile lumeşti, să trăiască simplu, să nu epateze prin vestimentaţie sau prin gesturi, să ţină posturile şi să se roage de mai multe ori pe zi. Deşi copil, Tomas este trimis de tatăl său în rândul preoţilor din Mănăstirea Dominicană din Valladolid, acolo unde, cu timpul, Torquemada cel tânăr devine un veritabil ascet. Pe sub roba sa monahală, tânărul prefera să poarte veştminte aspre care să nu-i lase nici un moment senzaţia de confort. În fond, crezul său era acela că „lutul” cărnii trebuie pedepsit pentru a „elibera” spiritul ! Un crez pe care avea să îl urmeze până la fanatism şi pe care, din nefericire, avea să îl aplice unei întregi naţii nevinovate.

Deşi tânăr pentru o asemenea funcţie, el este numit egumen al Mănăstirii Santa Cruz din Segovia, post pe care îl ocupă timp de 24 ani. Tot aici, Torquemada devine confesorul Infantei Isabela I de Castilia, viitoarea Regină a Spaniei. Despre viaţa sa particulară din aceşti ani, se cunosc extrem de puţine lucruri, cu atât mai mult cu cât Tomas era un personaj auster care rar ieşea în evidenţă. Este cert însă că încercările prelaţilor superiori de a-l promova în ierarhia Bisericii Catolice s-au lovit de refuzul categoric al acestuia. Tomas de Torquemada nu dorea mărirea, ci doar să-şi ducă la capăt menirea de om al Bisericii, totul de pe o poziţie cât mai umilă. De asemenea, una dintre trăsăturile care avea să-l definească pentru tot restul vieţii, incoruptibilitatea, se manifesta din plin la preotul educat în rândul exigentului Ordin Dominican.

Deşi este asociat doar cu ororile Inchiziţiei, Tomas de Torquemada are însă un rol important în istoria laică a Spaniei. La insistenţele lui Torquemada, Isabela I de Castilia acceptă să se căsătorească în 1469 cu Regele Ferdinand de Aragon, unirea celor două regate, dând naştere Spaniei, adică statului care avea să domine lumea în perioada secolelor XVI-XVII. Tot atunci, numele de Espania (derivat din latinescul Hispania) începe să fie folosit frecvent pentru desemnarea regatelor unite ale Aragonului şi Castiliei.

Tot Torquemada este cel care insistă pe lângă cuplul regal ca în Spania să fie înfiinţate mai multe birouri inchizitoriale, presiunile celor doi monarhi pe lângă Papa Sixtus al IV-lea, dând roade la data de 1 noiembrie 1478. Şi tot la propunerea dominicanului, Vaticanul acceptă în premieră ca procesele Inchiziţiei să fie subordonate direct cuplului regal, cu menţiunea strictă că, dincolo de instanţa civilă a monarhilor, acuzaţii să aibă dreptul de a face apel direct la Papă şi de a putea cumpăra de la acesta iertarea păcatelor. Evident, acest lucru nu s-a întâmplat aproape niciodată. Răul fusese scapat de sub control, iar evenimentele care aveau să urmeze îi şocau până şi pe mai vechii şi încercaţii inchizitori italieni şi francezi.

La 11 februarie 1482, Vaticanul numeşte 5 inchizitori oficiali pentru Spania, Torquemada fiind unul dintre aceştia. După numai un an, fostul egumen al Mănăstirii Santa Cruz din Segovia era numit Mare Inchizitor, direct de către Regina Izabela I. Ororile puteau începe!

TORQUEMADA – PRECURSORUL LUI HITLER

Există numeroase voci, aşa cum este şi cea a scriitorului Simon Whitechapel, care susţin şi astăzi că în ciuda influenţei sale deosebite asupra Reginei Isabela I, Tomas de Torquemada a fost în timpul rolului său de Mare Inchizitor, doar o unealtă în mâinile cuplului regal. Fervoarea sa religioasă este indiscutabilă, la fel şi lipsa sa de interes pentru orice fel de bun material. Nu la fel stăteau lucrurile în cazul Regelui Ferdinand şi a Reginei Izabela I. Rezervele monetare ale statului erau infime, iar Spania nou creată se afla în pragul unui colaps financiar. Pe de altă parte, monarhii doreau să continue războiul cu musulmanii care încă ocupau Grenada şi asta în timp ce Papa Sixtus al IV-lea avea nevoie la fel de mare de fonduri, atât pentru a susţine „Războiul împotriva necredincioşilor din Italia”, cât şi pentru a lupta împotriva musulmanilor din Est.

Conform regulilor Inchiziţiei, celor acuzaţi li se confiscau averile, acestea fiind trecute în proprietatea Bisericii. Mai mult, vinovaţii puteau scăpa de păcate, plătind o sumă considerabilă la Vatican, o sursă de venit deloc de neglijat, atât pentru Papalitate, cât şi pentru regii spanioli. În aceste condiţii, nu întâmplător, atenţia monarhilor se îndrepta către prosperii evrei, fie ei credincioşi iudaici sau conversos – evrei care renunţaseră la iudaism în favoarea catolicismului.
Astfel, Regele Ferdinand emite un Edict prin care evreilor din Spania li se cerea să se convertească la religia catolică sau să părăsească imediat ţara. În schimb, mai mulţi reprezentanţi ai comunităţilor evreieşti fac o propunere tentantă cuplului regal: 30.000 de ducaţi, o sumă imensă la acea vreme, pentru anularea Edictului. Este momentul în care istoria îşi schimbă cursul.
Tentat să accepte banii, Regele Ferdinand rămâne însă fără cuvinte în faţa unei reacţii extrem de violente a lui Torquemada. Dominicanul a intrat în sala tronului, purtând în brate un crucifix uriaş şi a strigat fără rezerve către cele două capete încoronate: „Iuda Iscarioteanul L-a vândut pe Iisus pentru 30 de arginţi. Voi vreţi să-L vindeţi pe Iisus pentru 30.000 de ducaţi? Iată-L! Luaţi-L si vindeţi-L!”. Cu un gest sfidător, Torquemada a izbit crucifixul de masa aflată în faţa tronului şi a părăsit camera ca o furtună. În faţa unei asemenea ieşiri, nici Ferdinand şi nici Izabela nu au schiţat vreun gest. Într-un final, cuplul regal a refuzat oferta evreilor şi a dat mână liberă Inchiziţiei, iar în 1492, anul în care Cristofor Columb a plecat în temerara sa călătorie către America, a emis un alt Edict prin care toţi evreii neconvertiţi sau care practicau iudaismul în secret (asa numiţii marranos) erau izgoniţi din Spania.

Torquemada era convins că misiunea sa era una dreaptă şi că inspiraţia actelor inchizitoriale nu putea fi decât una divină. Prigonirea evreilor era în ochii săi, o măsură benefică pentru eliberarea sufletelor credincioşilor, mai ales că el promovase ideea că acei creştini cu sângele nealterat de vreun strămoş necredincios puteau ajunge mult mai uşor în Rai. De parcă accederea în Grădina Raiului se face în funcţie de arborele genealogic!

Din nefericire, Inchiziţia a fost susţinută la început de o mare parte a credincioşilor catolici, fenomen amplificat de două evenimente ce aveau să întărească radical poziţia lui Torquemada. Primul eveniment a fost uciderea Inchizitorului Pedro de Arbues în Zaragoza, în anul 1485. Crima a fost atunci aruncată în spatele evreilor, iar preotul a fost canonizat la scurt timp dupa aceea. Şase ani mai târziu, în 1491, un copil a fost ucis într-un ritual ciudat, iar odioasa crimă a fost din nou imputată evreilor. Evenimentul a căpătat numele de Santo Nino de la Guardia (Sfântul Copil din La Guardia) şi este comemorat chiar şi în prezent. La fel ca şi Pedro de Arbues, copilul a fost canonizat, la cererea poporului, în numai câteva săptămâni de la moartea acestuia. Tot atunci se răspândise în Spania mitul mincinos, conform căruia evreii ucid copiii creştinilor, iar crima din 1491 nu a făcut altceva decât să alimenteze şi mai mult ura antisemită.

Însă, Vaticanul interzicea judecarea indivizilor care îşi manifestau deschis apartenenţa la o religie, fie ea creştină, musulmană sau iudaică. În felul acesta, Torquemada nu putea să îşi ducă planul la îndeplinire decât prin urmărirea acelor marranos, evreii convertiţi la catolicism care continuau să-şi practice în secret vechea religie mozaică. Începând cu varsta de 12 ani la fete şi 14 ani la băieţi, orice persoană putea face obiectul unui proces inchizitorial, iar în scurt timp, răfuielile personale, invidia sau alte păcate omeneşti aveau să dea naştere unui imens val de reclamaţii false şi mincinoase. Oamenii se strângeau cu sutele în temniţele şi beciurile Inchizitiei, Torquemada însuşi, ocupându-se cu meticulozitate de multe dintre anchete. El chiar publicase o listă cu indicaţii prin care evreii ascunşi puteau fi recunoscuţi şi aduşi în faţa „justiţiei”:
– Dacă vecinul tău poartă haine curate şi frumoase în zilele de sâmbată, este evreu!
– Dacă vecinii tăi fac curăţenie în case în zilele de vineri şi aprind candelele mai devreme decât se obisnuieşte, ei sunt evrei!
– Dacă ei mănâncă pâine nedospită şi îşi încep mesele din Săptămâna Mare cu lăptuci şi ierburi amare, atunci sunt evrei!
– Daca îi vezi, rugându-se cu faţa la un zid, balansându-se înainte şi înapoi, sunt evrei!
– Dacă în zilele de sâmbătă, vecinii tăi nu aprind focul, ei sunt evrei!

Pentru oricare dintre aceste motive sinistre, oamenii puteau fi arestaţi, torturaţi, siliţi să-şi recunoască „vina”, chiar şi inchipuită, de a fi evreu, sau să fie ucişi prin ardere pe rug. Vânătoarea de oameni începuse.

DOMINI CANES – CÂINII DOMNULUI

Un proces inchizitorial nu se rezuma doar la tortură şi la execuţie prin ardere pe rug – pedeapsa clasică pentru erezie. În fapt, el era un proces minuţios care dura luni de zile şi a cărui menire era aceea de a induce o stare de teamă şi de nesiguranţă în rândul populaţiei din Spania.

Primul pas îl constituia citirea unui Edict în piaţa publică a oraşelor sau satelor în care aveau loc anchetele. Prin acest Edict, erau somaţi toţi cei care practicau pe ascuns Iudaismul, să-şi recunoască păcatul în decurs de 40 de zile şi „sa se împace cu Domnul”. Cei care mărturiseau în acest interval de timp, erau absolviţi de păcate. În acelaşi timp, în secret, aveau loc audierile martorilor sau studierea amănunţită a caselor şi a oamenilor pentru a-i depista pe acei reo – criminali.
În cazul în care depoziţiile erau făcute de doi martori, persoana acuzată era adusă în faţa unui tribunal. Era nevoie de minimum cinci martori pentru ca ereticul să fie arestat pe loc, iar în cazul în care Inchizitorul însuşi remarca ceva ciudat, învinuitul era aruncat în temniţă după bunul plac al preotului.

La trei zile după arest, acuzatul primea o vizită din partea unui prelat care îi cerea acestuia să-şi recunoască păcatul. Dacă acesta nega, avea dreptul la alte două întrevederi la un interval de 10 zile. Era suficient să recunoască pentru a fi iertat.
În caz contrar, urma interogatoriul.

Interrogatorio, aşa cum era numit, era de fapt o veritabilă anchetă poliţienească, dublată de o judecată sumară. Acuzatul avea dreptul la un avocat, iar dacă nu îşi permitea unul, primea un sfătuitor din partea şi pe cheltuiala Bisericii. Acelaşi acuzat era silit să enumere lista duşmanilor săi personali, sau a persoanelor pe care le bănuia că ar putea depune mărturie mincinoasă împotriva sa, încercându-se astfel evitarea martorilor care ar fi influenţat negativ procesul. În acelaşi timp, autorităţile Inchizitoriale strângeau probe împotriva victimei. Nu exista prezumţia de nevinovăţie, iar arestatul era considerat vinovat până la proba contrarie. Torquemada însuşi menţionase în manualul său de investigare a ereticilor că tortura putea fi folosită doar în cazul în care „dovezile” impuneau acest lucru. Totul suna ca un proces bine elaborat din zilele noastre, cu evidente mici diferenţe date de concepţiile vremii. Dacă ne gândim însă că simplul fapt de a uita să aprinzi focul în casă, sâmbăta, sau faptul că te-ai îmbrăcat frumos sâmbăta, erau probe forte ale unui astfel de caz, răbdarea inchizitorilor nu ne apare decât ca o mască a adevăratelor lor intenţii.

Primul pas al torturii era schingiuirea cu apă. Dacă acuzatul nu îşi recunoştea păcatele, urma pasul al doilea, acela în care victima, întinsă pe o bancă specială, era legată cu funii de încheieturi şi întinsă până în punctul în care articulaţiile era gata să se dizloce. O nerecunoaştere a vinei, ducea implicit la pasul trei, acela în care învinuitul era ridicat pe un eşafod şi întins cu aceleaşi funii în poziţie verticală. Tortura se finaliza cu ruperea articulaţiilor. Dacă nici după acest pas victima nu admitea veridicitatea acuzelor, nu rămânea decât execuţia. Dându-şi seama că urmează acest final îngrozitor, mulţi dintre cei torturaţi acceptau să recunoască o vină care, chiar dacă nu exista, i-ar fi scăpat de la moarte. Torquemada era însă vigilent şi ceruse ca acuzaţii să fie legaţi la gură, astfel încât să nu poată rosti nici un cuvânt! Doar era evident că păcătoşii urmăreau să scape basma curată, nu-i aşa?!? În acest timp, acuzatorul continua să ceară, nefericitului, mărturisirea salvatoare. Chiar dacă era interzis ca victimele să fie ucise în timpul torturilor, se întâmpla adeseori ca bieţii nefericiţi să-şi dea duhul chiar pe mesele de tortură ale inchizitorilor. În aceste cazuri, „procesul” continua cu execuţia rituală, iar pe rug era aşezat cadavrul victimei. Nimeni nu scăpa de autoritatea Inchiziţiei!

Aşa zişilor eretici li se mai acorda o ultimă „şansă” pe rug. Aceştia puteau să-şi retracteze credinţa şi să sărute crucea întinsă de un oficial al autorităţilor locale. Trebuie spus că preoţii, deşi dădeau verdictul pedepsei capitale, NU PARTICIPAU LA EXECUŢII! Cei care în pragul execuţiei făceau o astfel de „confesiune”, atrăgeau mila călăilor, iar victima era sugrumată înainte de a fi arsă (deci „beneficia” de o moarte „mai uşoară”). Dacă învinuitul doar îşi retracta credinţa, dar refuza să sărute crucea, el era ars cu lemne uscate care să permită un foc rapid şi puternic. În acest fel, chinurile ar fi durat mai puţin. Refuzul de a face ambele lucruri, impunea arderea pe un rug format din lemne verzi pentru ca suferinţa să fie cât mai îndelungată, iar condamnaţii erau obligaţi să poarte pălării speciale, aşa numitele „sambenito”, pe care erau desenate flăcări, demoni şi şerpi. Era imaginea Iadului care-i aştepta cu braţele deschise.

Nu se poate estima cu exactitate numărul celor ucişi în urma acţiunilor Inchiziţiei spaniole. Până în anul 1504, anul morţii Reginei Izabela I, au fost ucişi circa 2000 de oameni. Cei mai mulţi istorici susţin că în cei aproape 15 de ani, cât Torquemada a fost Mare Inchizitor (el s-a stins din viaţă la 16 septembrie 1498), au fost arşi pe rug aproximativ 1500 de oameni. O tristă răzbunare a celui care a fost… ceea ce el însuşi ura cel mai mult… urmaşul pe linie directă, al unei familii de evrei.

CÂTEVA ASPECTE INTERESANTE

Inchiziţia spaniolă a fost desfiinţată oficial abia în anul 1824, în timpul Reginei Izabela a II-a.

Atât Regele Ferdinand de Aragon, cât şi Tomas de Torquemada, erau urmaşi pe linie directă ai unor evrei convertiţi la catolicism. A rămas celebru tabloul în care Regele Ferdinand îşi pălmuieşte soţia, pe Regina Izabela I, în momentul în care aceasta aduce în discuţie „puritatea” sângelui suveranului!

În anul 1483, când Torquemada a fost numit Mare Inchizitor, exista un singur oficiu al Inchizitiei. În momentul morţii sale, în Spania activau deja 24 de astfel de oficii ale groazei.

Tomas de Torquemada s-a bucurat de o mare apreciere în rândul istoricilor din secolele 15 – 16. Cronicarul Sebastian de Olmedo, contemporan al inchizitorului, îl numea pe acesta „ciocanul ereticilor, lumină a Spaniei, salvatorul patriei si al onoarei ordinului său monahal”.