Am ascultat mai demult o predică foarte interesantă a unui pastor dintr-o Biserică Evanghelică (David Ciucur) şi am căzut pe gânduri… Cât de uşor spun unii credincioşi din diferite Biserici neoprotestante „gata, acum suntem mântuiţi şi e ok cu noi, problema s-a rezolvat, putem să stăm liniştiţi, Hristos a făcut totul iar noi nu trebuie să mai facem nimic”…
Dacă veţi asculta cu atenţie (şi fără prejudecăţi) predica pastorului David Ciucur, veţi vedea că nu e chiar atât de ok cum aţi crezut unii dintre voi până astăzi…
În titlul predicii dumnealui, există un element condiţional esenţial (DACĂ) şi acest lucru trebuie să ne determine să avem o poziţie de echilibru. Mă refer la faptul că în creştinism există două extreme :
1) Unii care spun că Dumnezeu a făcut totul pentru ca noi să fim mântuiţi, ne-a ales dinainte de întemeierea lumii şi ne-a predestinat, vrem-nu vrem, pentru Rai (doctrină calvinistă care are o anumită fundamentare biblică dar care are şi nişte probleme foarte mari pe care nu le voi analiza acum şi aici). Jean Calvin a făcut şi lucruri bune, fiind unul dintre pilonii Reformei Protestante dar a făcut şi greşeli foarte mari pe care poate le voi prezenta odată pe blogul meu…
2) Alţii care spun că nu este nimic sigur cu privire la mântuire, că nu se ştie unde vom merge şi ce va fi cu noi după moarte, că numai Dumnezeu ştie şi că până când vom afla răspunsul, trebuie să facem cât mai multe fapte bune ca să le contrabalansăm pe cele rele („doctrina balanţei”) şi astfel vom putea avea o şansă de a ajunge în Împărăţia lui Dumnezeu (concepţie catolică şi ortodoxă care face casă bună cu teoria probabilităţii şi apropie religia de o ştiinţă exactă cum este matematica). Nu mai contează că în paralel cu milosteniile şi faptele bune, omul continuă să trăiască în păcat, în curvie sau preacurvie, în idolatrie, în drăcuieli şi înjurături, în clevetire şi invidie, în neiertare şi ură… Toate acestea sunt contracarate prin milostenii, pomeni şi alte fapte bune… Nu mai contează ce spune Biblia… aia e numai pentru „pocăiţi”, nu e şi pentru ortodocşi şi catolici…
În catolicism şi ortodoxie există doar „PROBABIL” şi „NU SE ŞTIE” iar preoţii catolici şi ortodocşi ridică din umeri fără să ia în considerare conceptul biblic al siguranţei mântuirii (concept care este totuşi exagerat de unii creştini neoprotestanţi)
Am găsit pe Internet o mică istorioară pe care o redau şi eu aici :
Odată un grup de teologi dezbătea problema predestinării şi a liberului arbitru. În curând, grupul s-a împărţit în două tabere opuse care nu reuşeau să se înţeleagă. Unul dintre teologi era nehotărât. Într-un final s-a decis să meargă în tabăra celor care credeau în predestinare. “Cine te-a trimis aici?”, a fost el întrebat de către teologii care susţineau predestinarea. “Nimeni”, a răspuns el. “Am venit că aşa am vrut eu.” “Din voinţă liberă?”, au exclamat ei. “Atunci nu poţi să fii cu noi! Tu ţii de ceilalţi!” Aşa că teologul s-a dus în celălalt grup. Teologii susţinători ai liberului arbitru l-au întrebat: “De ce te-ai hotărât să ni te alături nouă?” Teologul a răspuns: “Păi nu m-am hotărât eu, ci am fost trimis aici.” “Trimis aici?!”, au strigat teologii. “Nu poţi să fii cu noi decât dacă ai ales liber. Nu eşti de-al nostru. Eşti de-al lor!”
Acum vă invit să ascultaţi predica pastorului evanghelic David Ciucur, prelegere intitulată „MÂNTUIREA SE POATE PIERDE DACĂ NU RĂMÂNEM ÎN HARUL LUI DUMNEZEU !” Eu cred că merită s-o ascultaţi chiar acum :
„Luaţi seama, dar, fraţilor, ca niciunul dintre voi să nu aibă o inimă rea şi necredincioasă, care să vă despartă de Dumnezeul cel Viu. Ci îndemnaţi-vă unii pe alţii în fiecare zi, câtă vreme se zice: „astăzi”, pentru ca niciunul din voi să nu se împietrească prin înşelăciunea păcatului. Căci ne-am făcut părtaşi ai lui Hristos, dacă păstrăm până la sfârşit încrederea nezguduită de la început.”
(Evrei 12:14)
DAVID CIUCUR – MÂNTUIREA SE POATE PIERDE DACĂ NU RĂMÂNEM ÎN HARUL LUI DUMNEZEU!
Mântuirea se poate pierde dacă nu rămânem în harul lui Dumnezeu -P- Pastor David Ciucur – 320 Kbps.mp3:
Mântuirea se poate pierde dacă nu rămânem în harul lui Dumnezeu -P- Pastor David Ciucur – 64 Kbps.mp3 :
CITIŢI UN ARTICOL FOARTE BUN AL PASTORULUI IOSIF ŢON:
SE POATE PIERDE MÂNTUIREA?
PASTOR IOSIF ŢON
După reîntoarcerea mea în România de la studii în Anglia în 1972, am vorbit de foarte multe ori pe tema predestinaţie-liber arbitru. De regulă, am spus aşa: „Dacă mi se cere să spun dacă cred în predestinare sau în liberul arbitru, eu răspund că prin această întrebare mi se cere de fapt să cred numai jumătate din Biblie, deoarece o jumătate din Biblie spune că Dumnezeu alege, iar cealaltă jumătate spune că omul este liber să aleagă. Eu nu cred numai jumătate din Biblie; eu cred întreaga Biblie. Singura mea problemă este că după logica mea omenească, este imposibil ca ambele să fie adevărate şi deci sunt ispitit să aleg pe una dintre cele două. Dar, de vreme ce Dumnezeu îmi vorbeşte în Cuvântul Lui despre amândouă, înseamnă că amândouă sunt adevărate. Cum pot să fie amândouă adevărate? Sunt sigur că Dumnezeu are un „mecanism” prin care face ca amândouă să fie adevărate. De aici, de pe pământ, acest mod al lui Dumnezeu de a face ca amândouă să fie adevărate, nu se vede. El se vede numai când te uiţi de sus în jos, din veşnicie către sistemul nostru spaţiu-timp. Când mă voi duce acolo şi mă voi uita de acolo încoace, voi fi surprins ce simplu se rezolvă această aparenţă contradicţie. Aşa că, eu nu încerc să o împac acum. Eu acum le accept prin credinţă pe amândouă. Acolo voi vedea soluţia lui Dumnezeu la această aparentă problemă.”
Cu toate că în ultimii ani am ajuns să optez mai categoric pentru poziţia arminiană, totuşi pot să afirm că subscriu şi astăzi la poziţia redată mai sus.
Trebuie să facem acum o importantă precizare:
Cine crede în predestinare, trebuie să creadă că mântuirea nu se mai poate pierde, deoarece mântuiţi sunt cei predestinaţi pentru mântuire; şi predestinarea pentru mântuire înseamnă mântuire pentru eternitate.
Tot astfel, cine crede în liberul arbitru, trebuie să creadă că mântuirea se poate pierde, deoarece omul este liber să primească mântuirea şi el rămâne liber şi după ce o primeşte, adică este liber să o păstreze sau să renunţe la ea.
În 1999 am publicat o carte mai mică întitulată „Mântuirea. Ce este ea? Se poate pierde?” În această carte, am explicat că Dumnezeu este în afara sistemului spaţiu-timp şi noi suntem în sistemul spaţiu-timp. Am spus că veşnicia nu este un timp fără sfârşit ci este o stare de existenţă unde nu este timp, şi de unde tot sistemul spaţiu-timp se poate vedea dintr-o dată, cu totul, cu trecutul, cu prezentul şi cu viitorul, ca fiind vizibile în acelaşi timp. Am afirmat în continuare că din punctul de vedere al lui Dumnezeu, cei ce au fost aleşi, au fost şi chemaţi, şi îndreptăţiţi şi sfinţiţi şi glorificaţi. Adică, întregul proces al destinului omului este, din punctul de vedere al lui Dumnezeu, un singur bloc. Pe de altă parte, din punctul de vedere al omului, care este în spaţiu-timp, unde tot ce a fost ieri cauzează ce este astăzi şi tot ce se petrece astăzi cauzează ce va fi mâine, mântuirea este şi ea condiţionată de ceea ce decide şi face omul.
Prin urmare, concluzia mea în această carte a fost că dacă priveşti lucrurile din punctul de vedere al lui Dumnezeu trebuie să fii predestinaţionist, iar dacă le priveşti din punctul de vedere al omului, trebuie să crezi în liberul arbitru.
Problema cu această interpretare este că ea depinde de modul de a concepe veşnicia ca o stare de existenţă în care nu este timp. Mulţi filozofi creştini din ultima generaţie contestă ideea că Dumnezeu ar fi în afara timpului şi a spaţiului. Cartea aceasta ar necesita o revizuire şi dacă Dumnezeu îmi va mai da timpul şi răgazul necesar o voi reface.
O problemă de procedură.
S-au înşirat versete care vorbesc clar despre SIGURANŢA PĂSTRĂRII SFINŢILOR ÎN HAR (afirmaţie mult mai corectă decât că „mântuirea nu se poate pierde”), iar pe de altă parte, s-au înşirat versete care arată clar că oamenii pot cădea de la credinţă (expresie mult mai corectă decât că mântuirea se poate pierde). Care dintre aceste texte au o mai mare greutate, sau pe care să ne bazăm gândirea (teologia) şi existenţa noastră?
S-a subliniat pe bună dreptate că prin metoda aceasta nu se poate ajunge niciodată la o concluzie categorică pentru o poziţie sau pentru cealaltă.
Atunci, care este cea mai bună metodă de abordare acestei probleme spinoase?
Este necesar să ne ridicăm şi să privim problema din punctul de vedere al planului lui Dumnezeu cu omul şi din punctul de vedere al suveranităţii lui Dumnezeu vis-a-vis de omul creat de Dumnezeu ca persoană.
Am abordat această temă în eseul meu despre Suveranitatea lui Dumnezeu.
Întrebarea este: Ce fel de Suveran este Dumnezeu? Este El suveran în sensul că a făcut un plan detaliat a tot ce are să se întâmple în istorie şi că totul este astfel predeterminat şi că totul se desfăşoară mecanic, urmând cu exactitate planul? În cazul acesta, omul este parte din acest mecanism şi este doar un robot care funcţionează după programul înscris în el dinainte? Sau, când Dumnezeu a decis să facă omul ca persoană, adică o fiinţă care gândeşte şi alege pentru sine, El a decis în suveranitatea Lui să-Şi limiteze suveranitatea pentru ca în sfera care este persoana umană să poată decide persoana aceea?
Cu alte cuvinte, ce a decis Dumnezeu să facă: Nişte fii care aleg liber să-I aparţină lui Dumnezeu, să-L iubească liber şi să-L asculte liber? Sau nişte roboţi care îndeplinesc predestinarea pe care le-a scris-o Dumnezeu din veşnicia trecută?
Un bun teolog va remarca imediat că mai există o problemă, şi anume, care au fost consecinţele neascultării primilor doi oameni? Până la anul 400, s-a considerat că neascultarea lui Adam a fost alunecarea unui copil. Ea a afectat grav omenirea, deoarece păcatul şi corupţia au intrat în omenire, dar omul şi-a păstrat totuşi chipul lui Dumnezeu în sine, adică a păstrat capacitatea de a gândi şi de alege pentru sine şi că Dumnezeu i se adresează ca unuia care are capacitatea de a discerne şi de a alege. Imediat după anul 400, Augustin a adus teoria că neascultarea lui Adam a fost o catastrofă totală: omul este totalmente depravat şi, în special, el şi-a pierdut capacitatea de a alege şi de a decide pentru sine. Lui Dumnezeu nu I-a mai rămas altceva de făcut decât să aleagă pe unii pentru mântuire şi pe alţii pentru pierzare şi Domnul Iisus a murit numai pentru cei aleşi pentru mântuire.
La anul 1524, marele gânditor umanist, Erasmus de Roterdam, a scris o carte intitulată „Libertatea de voinţă”. În 1525, Martin Luther, ca replică, a publicat cartea „Sclavia voinţei”. Puţini ştiu că teologul anabaptist Balthasar Hubmaier a publicat în anul 1526 o carte în două părţi despre libertatea de voinţă (se găseşte în volumul în engleză Balthasar Hubmaier, Theologian of Anabaptism, translated and edited by H. Wayne Pipkin and John H. Yoder, Herald Press, Scottdale, Pa., 1989).
Puritanii englezi, apăruţi pe la 1600, au fost calvinişti. John Wesley (activ ca evanghelist şi teolog între 1750-1791) a fost cel mai mare popularizator al arminianismului în lumea protestantă.
Aşadar, întrebările de bază sunt:
1. Cum înţelegem Suveranitatea lui Dumnezeu?
2. Cum înţelegem consecinţele neascultării primilor oameni?
3. Ce fel de fiinţă este omul? Mai este el persoana pe care Dumnezeu o cheamă la părtăşie cu Sine cu scopul de o face după chipul şi asemănarea Sa? Sau acest plan s-a prăbuşit şi Dumnezeu se limitează la a răscumpăra din pierzare un număr restrâns de oameni pe care i-a predestinat pentru mântuire?
Pe răspunsurile la aceste întrebări ar trebui să ne „batem”! De răspunsurile la aceste întrebări depinde cum înţelegem lumea şi viaţa. În lumina acestor răspunsuri trebuie să înţelegem şi textele care ne vorbesc despre siguranţa păstrării sfinţilor în har şi despre avertismentul că păcatul ne separă de Dumnezeu chiar şi după întoarcerea la Dumnezeu.
Cealaltă problemă care trebuie adusă în discuţie este natura mântuirii. Este mântuirea un bun care mi se dă mie în aşa fel încât eu nu o mai pot pierde? Sau mântuirea este o relaţie a persoanei umane cu Persoanele din Sfânta Treime?
Dacă ea este un bun, un obiect, atunci o pot păstra indiferent de ascultarea sau neascultarea mea de Dumnezeu.
Dacă este o relaţie, atunci se pune problema dacă după ce am intrat în relaţie cu Dumnezeu, prin Domnul Iisus şi prin Duhul Sfânt, şi astfel am devenit fiu al lui Dumnezeu, mai pot să ies din această relaţie, sau „sunt bătut în cuie” în ea şi nu mai pot ieşi din ea?
Arunc aici în discuţie pilda fiului risipitor. Toată lumea e de acord că în această pildă, Tatăl este Dumnezeu. El zice în final despre unul dintre fiii Săi:
„Acest fiu al Meu a fost mort şi a înviat.”
Întrebare: Este această pildă conformă cu realitatea spirituală, sau Domnul Iisus ne-a spus o pildă care nu este oglinda acelei realităţi? Ţineţi cont că unii spun că istoria lui Lazăr şi a bogatului este doar „pildă”, dar ea este o imaginaţie care nu e conformă cu ceea ce se întâmplă după moarte! Aceasta ar face din Domnul Iisus un inventator de poveşti neconforme cu realitatea. Vedeţi implicaţiile pentru divinitatea Domnului Iisus?
Aceste două pilde reflectă exact ceea ce este în lumea spirituală şi în lumea celor trecuţi în veşnicie!
Concluzia este că aici pe pământ unul care a devenit fiu al lui Dumnezeu poate să fie ispitit de lume şi să decidă să plece din casa Tatălui în lume! Când face aceasta, el este „mort”. Dar slavă Domnului că El poate să învieze!
Tot aşa este cu Ioan 15:1-10, unde Domnul Iisus ne descrie relaţia Lui cu noi ca relaţia dintre o viţă şi o mlădiţă. El pledează cu noi: „Rămâneţi în Mine” şi ne spune care sunt consecinţele pentru mlădiţa care nu rămâne în El: este tăiată, se usucă şi este aruncată în foc.
Întrebare: Exprimă Domnul Iisus aici o realitate, sau ieşirea din El nu mai este posibilă, şi atunci avertismentul Lui referitor la mlădiţa aruncată în foc este fictiv?
Dacă omul şi-a păstrat capacitatea de a decide şi după neascultarea lui Adam şi dacă el îşi păstrează libertatea de a alege şi după intrarea în relaţie cu Dumnezeu, atunci demnitatea omului este înălţată imens de mult, chiar de Dumnezeu Însuşi!
Dumnezeu Îşi doreşte fii care Îl aleg pe El în libertate, care învaţă să-I vadă frumuseţea şi valoarea şi care rămâne în relaţie de dragoste cu El de dragul Persoanei Lui! Dar atâta timp cât omul este aici pe pământ, Satan dă târcoale şi caută să-l atragă înapoi. Avertismentul oglindeşte o realitate, nu o situaţie fictivă, imposibilă. Omul este tot timpul între Dumnezeu şi Satan. Până când Satan va fi aruncat în adânc, „ca să nu mai înşele naţiunile” (omenirea).
Iosif Ţon
STUDIAȚI:
https://www.resursecrestine.ro/studii/213300/confesiunea-de-la-westminster-din-1646