DREPTUL LA MOARTE

(foto: bursa.ro)

Europa se transformă într-un continent straniu. A legiferat uciderea copiilor nenăscuți. A abolit pedeapsa cu moartea, fără a lua în seamă severitatea crimei, dacă ucigașul ucide unul sau, simultan, zeci de oameni, ori dacă crima e premeditată, făcută cu cruzime, ori din ură pentru cei uciși. Unele țări europene au legiferat eutanasia și suicidul asistat, practici care deja rezultă în uciderea intenționată a multor bolnavi și vârstnici fără ca autoritățile să intervină. În ultimii ani se vorbește tot mai des despre o obligație a vârstnicilor să accepte eutanasierea voluntară la 75 de ani pentru a nu deveni o povară pentru norocoșii lor copii pe care nu i-au avortat și cărora le-au permis să vadă lumina zilei.

Și tot în ultimii ani se cere insistent recunoașterea unui nou drept, dreptul la moarte. Dreptul la moarte nu trebuie confundat cu “dreptul” la eutanasiere ori la suicid asistat care, cel puțin în teorie, e disponibil în unele țări occidentale doar la cerere și cu acordul experților medicali. E vorba de un “drept” la moarte în sine pentru toți cei care o cer cu sau fără motiv. Cu alte cuvinte, dacă cineva cere să i se ia viața, societatea trebuie să-i împlinească doleanța și să-l ucida.

Un caz recent care exemplifică acest trend bizar parvine din Belgia, țara morții care anul trecut a legalizat eutanasierea copiilor. Un deținut belgian, condamnat la închisoare pe viață pentru omor, a cerut să i se permită să fie eutanasiat iar tribunalele belgiene i-au admis cererea. Bizar, nu? Adică, Europa, socotindu-se civilizată, a abolit pedeapsa cu moartea pentru omor, dar permite ucigașului să fie, într-un fel, executat la cerere. Astfel de anomalii și aberații în numele “drepturilor omului” pot apare doar în Europa zilelor noastre, în Europa declinului moral și al confuziei valorice de început de Mileniu Trei.

Comentariul de astăzi, însă, nu are nimic de a face cu pedepsa cu moartea ci e desemnat să informeze privind geneza și evoluția în gandirea și practica Europei, a unui presupus “drept” la moarte. Anticipăm că e doar o chestiune de timp până când Curtea Europeană a Drepturilor Omului va recunoaște acest drept în Convenția Europeană a Drepturilor Omului. De asemenea, ne așteptăm ca unele dintre țările “progresiste” ale Europei (a se citi Scandinavia ori Beneluxul) să enunțe în constituțiile lor un “drept” la moarte iar apoi prin metode neocoloniale și constrângere economică să-l exporte în restul Europei și în țările sărace. Au făcut-o deja privind alte maladii occidentale, printre ele fiind avortul, căsătoriile homosexuale și transgenderismul. De ce nu, deci, și “dreptul” la moarte?

DECLARAȚIA UNIVERSALĂ A DREPTURILOR OMULUI

Adoptată de comunitatea internațională în 1948, Declarația Universală a Drepturilor Omului afirmă în Articolul 3 că fiecare persoană are dreptul la viață. Nici unde în Declarație nu se menționează un “drept” la moarte iar cuvintul “moarte” nu apare nicăieri. Declarația a fost adoptată la 3 ani după terminarea celui mai oribil conflict armat din istoria omenirii, când omenirea era sătulă de moarte și înfometată după viață. Când omenirea privea cu o confidență reînnoită spre viitor, nu spre un final oarecare. Din nefericire, câteva decade mai târziu, gândirea europeană începe să fie dominată de reversul acestei perspective: privește spre moarte, nu spre viață. Nici Nietzche, nici ideile lui tenebroase, nu au murit ci trăiesc în gândirea europeană a începutului Noului Mileniu.

Cum era de așteptat, noțiunea “dreptului” la moarte a văzut lumina zilei în Olanda “progresistă”, țara de adopție a fondatorului ateismului modern, Baruch Spinoza și prima țară din lume care a legalizat eutanasia. Straniu, zicem noi, considerând că vreme de multe secole, Olanda protestantă și calvinistă a fost un bastion al gândirii, practicilor și valorilor creștine tradiționale. Lucrurile însă s-au schimbat radical în Olanda anilor 60 când cultura tradițională a abandonat spațiul public, cauzând un vid moral care a fost umplut de o cultură nouă impregnată de o sexualitate anormala, promiscuitate, droguri, nonconformism, ateism și un cult al morții.

La finele anilor 60, în 1969 pentru a fi exact, medicul olandez J.H. Van den Berg a publicat o carte influentă despre impactul tehnologiei medicale moderne asupra eticii medicale. Jurământul lui Hippocrate, afirma el, devenise incompatibil cu progresul medical. Berg a lansat ideea eutanasierii voluntare dar și uciderea involuntară a persoanelor suferinde de boli incurabile sau a bătrânlor suferinzi de demență. La scurt timp după publicarea cărții lui Berg, sondajele de opinie olandeze deja indicau că tot mai mulți olandezi deveniseră toleranți față de eutanasie și uciderea vârstnicilor suferinzi. Cu toate acestea, Olanda a continuat să interzică eutanasia prin lege dar cazurile de eutanasiere, voluntară sau involuntară, au devenit tot mai numeroase. Punctul de turnură, însă, a fost cazul doctoriței Geertruida Postma care și-a ucis mama. Tribunalele olandeze au decis ca eutanasierea ființelor umane e permisă atât timp cât e motivată de eliminarea durerii pacienților dar este interzisă dacă e motivată de uciderea în sine a pacienților. Doctorița Postma a fost găsită vinovată de omucidere, motivația ei fiind uciderea mamei ei. Cu toate acestea, Postma a fost condamnată la o pedeapsă foarte lejeră: doar o săptămână de închisoare cu suspendare. Cazul Postma a propulsat mișcarea pro-eutanasie olandeză iar numărul cazurilor de eutanasiere a crescut vertiginos. Mesajul tribunalelor olandeze din anii ’70 a fost clar: eutanasia în Olanda e ilegală dar tolerată. Reacția publicului olandez la decizia tribunalelor a fost pozitivă.

OLANDA ANILOR ’90

În 1990 guvernul olandez a lansat o investigație oficială privind eutanasia în Olanda, descoperind că în anul acela au fost eutanasiate 2300 de persoane cu toate că, strict vorbind, eutanasia era încă ilegală. Guvernul a mai descoperit că în 1990 peste 20 mii de persoane au fost ucise în Olanda prin proceduri medicale fără consimțământul expres al pacienților. În plus, un număr neidentificat de persoane au fost ucise involuntar, printre ele aflându-se copii nou născuți bolnavi sau cu dizabilități, copii cu boli incurabile sau persoane bolnave psihic. În 1993 Parlamentul Olandei a promulgat reguli stringente pentru a se asigura că eutanasierea e făcută doar voluntar. În acest fel, de facto, în Olanda anului 1993, eutanasia s-a transformat dintr-un delict penal într-o simplă chestiune birocratică: eutanasierea e permisă dacă e voluntară!

În 1995 circa 3600 de persoane au murit în Olanda grație asistenței medicilor. Pe lângă ele, 238 au murit prin suicid asistat iar 913 au fost ucise involuntar de către medici, adică fără consimțământul pacienților. Studii făcute în 1996 indicau că 60% dintre cazurile de eutanasiere nu erau raportate la autorități deloc. Eutanasia deja era practicată fără aplicarea pedepselor penale cu toate că, în teorie, eutanasia încă era interzisă în Olanda prin lege. Un sondaj de opinie din 1999 indică faptul că 56% dintre pacienții care cereau să fie eutanasiați o făceau pentru a nu-și “pierde demnitatea” iar 47% pentru a-și “opri suferința și durerea”. Eutanasia a fost dezincriminată în mod oficial în Olanda abia în aprilie 2001.

O PANTĂ ALUNECOASĂ

Încă din anii ’70 eutanasia în Olanda a luat-o pe o pantă foarte alunecoasă și din nefericire, într-o singură direcție: spre moarte și justificarea uciderii oamenilor pe motive tot mai numeroase, triviale și de la o vârstă tot mai redusă. Cu permisiunea părintilor, copiii olandezi între 12 și 16 ani au dreptul la suicid asistat. Inițial, copiii puteau fi eutanasiați fără acordul părinților dar după ce comunitatea internațională a vociferat, numind această practică BARBARISM, legislația Olandei a fost modificată pentru a permite sinuciderea asistată a copiilor doar cu acordul părinților.

În 2004 un spital renumit din Olanda a cerut guvernului olandez modificarea în continuare a legii pentru a permite eutanasierea copiilor sub 12 ani în condițiile în care suferința lor este “atât de severă încât nou născuții nu au speranță de viitor”. Un caz cu totul bizar a implicat o tânără anorexică. Ea a cerut să fie eutanasiată din acest motiv. A fost eutanasiată!

Majoritatea covârșitoare a publicului olandez este de acord cu eutanasia și suicidul asistat. Un sondaj de opinie efectuat în 1998 indica faptul că 77% dintre olandezi erau de acord cu eutanasierea involuntară și doar 76% cu eutanasierea voluntară.
La orizont, însă, apare un nou concept, o nouă doctrină, o nouă tendință: eutanasierea la cerere, cu sau fără motiv, așa numitul “drept la moarte”. Acest “drept” e promovat de „Societatea Olandeză pentru Eutanasia Voluntara” și cere să fie acordat oricărei persoane care “e sătulă de viață”. În categoria aceasta sunt oamenii vârstnici fără copii sau ai căror copii sunt departe de ei, suferă, sau pur și simplu sunt sătui de viață.

Din 2003 încoace se vorbește în Olanda despre “pilulele de sinucidere” care să fie vândute oricărei persoane care nu mai vrea să trăiască. Un incident care ajută la înțelegerea acestei mentalități s-a petrecut cu ani înainte (în 1991). Fiul de 20 de ani al unei femei s-a sinucis după ce a fost respins de prietena lui iar fratele lui a murit de cancer. Mama a căzut în depresie și a cerut doctorului să o eutanasieze și să fie îngropată între cei doi fii ai săi. Dorința ei a fost îndeplinită! De fapt, terapeuții olandezi spun că dacă o persoană deprimată nu-și poate reveni prin terapie și vrea să fie eutanasiată, medicii au obligația să o eutanasieze. O frază nouă e repetată în publicațiile olandeze de specialitate: dreptul la moarte trebuie acordat fiecărei persoane care “suferă prin faptul că este în viață”…

Fără îndoială că Hippocrate și înaintașii noștri s-ar răsuci în mormintele lor dacă ar ști ce se întâmplă în Europa zilelor noastre sau dacă ar afla despre dorința după moarte a descendenților lor. Cum este posibil ca gândirea Europei presupus creștină să fi evoluat atât de repede, radical și rău, privind viața? Răspunsul este că o Europă fără Dumnezeu MOARE, iar cazul Olandei dovedește acest lucru.

AFR vă recomandă două articole (partea I și partea II) din care ne-am inspirat pentru materialul nostru de astăzi, ambele fiind scrise de Joe Carter și intitulate “How the right to die came to Europe” și publicate luna trecută. Primul articol poate fi citit aici: https://erlc.com/resource-library/articles/how-the-right-to-die-came-to-europe-part-i/ iar al doilea aici: https://erlc.com/resource-library/articles/how-the-right-to-die-came-to-europe-part-ii/

SURSA: Alianta Familiilor din Romania
https://www.alianta-familiilor.ro/