CREDINŢA ADEVĂRATĂ – IOSIF ŢON – MĂRTURIA MARILOR ISTORICI ROMÂNI

„Vă îndemn să luptaţi pentru credinţa care a fost dată sfinţilor o dată pentru totdeauna. ”
Noul Testament, Epistola lui Iuda, versetul 3

CAPITOLUL 4
MĂRTURIA MARILOR ISTORICI ROMÂNI

În anul 1934 a apărut la Bucureşti o carte intitulată ”Legea strămoşească”, văzută şi descrisă de istoricii români cei mai de seamă şi de profesorii de la facultăţile de teologie ortodoxă. Cartea a fost retipărită la Roma în anul 1968 şi apoi la München în anul 1985.

Autorul acestei cărţi, N.V. Pantea, nu face altceva decât să culeagă din toţi istoricii români cei mai mari, referiri la religia românilor. Prin citate din aceşti istorici, el arată mai întâi că de la începuturile creştinării lor şi până în anul 870 românii au fost legaţi de creştinismul apusean, romano-catolic, şi prin aceasta au fost în sfera de cultură a Apusului. Prin urmare, dacă am fi exigenţi cu noi înşine şi cu adevărul, am spune că ,,legea strămoşească” a românilor a fost religia romano-catolică.

Formarea noastră ca neam şi dezvoltarea noastră spirituală şi culturală de două mii de ani încoace au fost determinate de evenimente istorice pe care nu noi le-am iniţiat, ci cărora le-am fost victime.

Unul dintre evenimentele istorice nenorocite care ne-au afectat în mod radical, dând o nouă structură gândirii şi trăirii noastre spirituale, a fost o cucerire străină (una dintre multele!), şi anume CUCERIREA BULGARĂ. Stăpânirea bulgară a fost cea care ne-a obligat să ne schimbăm religia.

Bulgarii s-au creştinat în anul 864. După creştinare, ei au oscilat câţiva ani între Roma şi Bizanţ. În cele din urmă, în anul 870 ei au decis să se asocieze cu Bizanţul şi să accepte ritul ortodox. Câţiva ani mai târziu, au decis să introducă în biserici, în locul limbii greceşti, limba slavonă. Fiindcă românii se aflau sub stăpânirea imperiului bulgar, automat s-a introdus şi în bisericile lor ritul bizantin şi limba slavonă.

De aici încolo îi lăsăm pe istoricii români să ne vorbească despre modul în care au trecut românii în sfera bizantină şi-i lăsăm pe ei să aprecieze consecinţele acestei schimbări. Subliniem faptul că TOȚI ISTORICII PE CARE ÎI CITĂM AU FOST ORTODOCȘI.

Începem cu un citat din Xenopol.

“Întoarcerea Românilor dela Creştinismul roman la cel bulgar a fost datorită unei apăsări exterioare, căci nu exista nici un motiv care să fi făcut pe Români a lepăda o formă de religie pe care o înţelegeau, şi a lua pe una pentru care nu aveau nici o înţelegere… Ce motiv ar fi putut împinge însă pe Români a înlătura forma poporană a religiei lor şi a adopta una din care nu înţelegeau nici o singură vorbă? Dinaintea puterii însă şi a autorităţii trebuia să se plece acel supus şi îndată ce câţiva preoţi bulgari vor fi găsit o vieaţă uşoară şi mănoasă între Români, numărul lor va fi crescut pe fiece zi: apostolii bulgari se vor fi adaus fără încetare, pentru a răspândi învăţătura lor între Români. Astfel în puţin timp, sprijinit pe braţul autorităţii seculare, pe care totdeauna clerul a ştiut să-l iee în ajutorul său, s’a lăţit şi întărit Creştinismul bulgăresc între Românii din Dacia Traiană”.

„Există o tradiţie la Români, care ne-a fost păstrată de Dimitrie Cantemir. Ea spune că: „înainte de sinodul dela Florenţa, Moldovenii, după exemplul celorlalte naţii cari îşi trăgeau limbile lor din graiul roman, întrebuinţau literile latine. Dar fiindcă în acel sinod mitropolitul Moldovei trecuse în partea Latinilor, urmaşul său Teoctist, diaconul lui Marcu Efesianul, de neam bulgar, pentru a desrădăcina cu atât mai mult din Moldova sămânţa catolicismului şi să ridice totdeauna tinerilor putinţa de a ceti sofismele Latinilor, a încredinţat pe Alexandru-cel-Bun că, nu numai să surgiunească din ţară pe oamenii de altă credinţă, ci să scoată şi literile latine din toate scrierile şi cărţile, şi să întoarcă în locul lor pe acele slavone” [1].

„Legenda este de o mare importanţă. Se vede din ea că poporul moldovenesc pe timpul lui Cantemir, punea în legătură o ceartă între biserica latină care fusese mai înainte la el, şi acea slavonă, cu schimbarea alfabetului latin în acel cirilic”.

„Păstrarea acestei tradiţii, în o altă formă şi pe o altă cale, ne va lumina însă şi mai mult asupra adevăratului ei înţeles. În o carte tipărită la Buda în limba bulgară în 1844 întitulată Tarstvenica, în care se cuprind biografiile domnilor bulgari, autorul ei, raportându-se la nişte manuscripte vechi spune:

„S’au însemnat în nişte cărţi vechi scrise de mână că după reposarea patriarhului bulgar, Sfântul Ioan carele a ridicat pe Asan la împărăţie, a chemat Asan dela Ohrida pe părintele Teofilact, a luminat şi a curăţit toată Bulgaria de eresurile de cari multe se aflau atunci în ea. După aceea a invitat pe împăratul Asan de a trecut în Valahia, să o cucerească şi să o cureţe de eresul roman, care pe atunci domnea în ea; şi Asan s’a dus şi a supus amândouă Valahiile sub stăpânirea sa, şi a silit pe Valahi, cari până atunci citeau în limba latină, să lese mărturisirea romană, şi să nu citească în limba latină, ci în cea bulgară, şi a poruncit ca celui ce va citi în limba latină să i se taie limba, şi de atunci Valahii au început a citi bulgăreşte”.

„Paralela bulgară a legendei române este mai raţională. Ea spune anume că Asan ar fi scos limba latină din biserica română, pentru a îndepărta eresul roman şi a introdus limba bulgărească. Mai notăm şi că legenda bulgară urcă mai sus în timp înlocuirea Creştinismului latin la Români prin acel bulgar, punându-o pe timpul Asăneştilor”.

„Asemenea concordanţă deplină între două legende păstrate la popoarele române şi bulgare, cari ambele arată, că înainte de a fi limba bulgară în biserica română, era cea latină, dobândeşte o însemnătate mult mai mare decât s’ar cuveni a se da unor simple poveşti. Potriveala cea neaşteptată a două izvoare atât de deosebite, dar cari puteau fi atât de bine informate, deoarece se raportau la fapte petrecute între ambele popoare, dă acestor legende valoarea unor mărturii istorice, care nu pot fi trecute cu vederea. Putem deci privi ca un punct stabilit, acela că înainte de Creştinismul bulgar, fusese la Români unul de formă romană, cu limba latină ca limbă a predicării, încât se adevereşte şi astfel inferenţa trasă mai sus din cercetarea terminologiei bisericeşti. Mai departe ambele legende atribue schimbarea limbii liturghiei din latină în slavonă, unui act de autoritate: cea moldovenească lui Alexandru-cel-Bun, cea bulgărească lui Asan, împăratul Bulgarilor. Ambele legende conţin însă neexactităţi istorice. Astfel sinodul dela Florenţa s’a ţinut tocmai în 1437, când Alexandru-cel-Bun murise acum de patru ani; iar împăratul Asan care se răsculase contra Bizantinilor, numai de cuceriri nu avea timp la nordul Dunării. O singură dată trecu el peste Istru “în vecina Scitie”, nu însă cucerind, ci fugind bătut, înaintea împăratului Isaac Angelul. Apoi pe timpul lui Asan, 1185-1196, nici nu exista o Valahie la nordul Dunării, cu atât mai puţin două, ci numai o Scitie era cunoscută, încât se vede foarte lămurit caracterul legendar al ambelor arătări, adică tocmai îmbrăcarea unui adevăr în concepţii posterioare, contimporane cu naşterea acestor poveşti”.

„Desbrăcând îndoita legendă de partea cea adausă de neştiinţa poporului, rămâne ca miez al ei, faptul că înainte de Creştinismul bulgar era la Români Creştinismul roman, care tocmai fusese scos cu violenţă de către un împărat bulgar, ceea ce însă se petrecu mult înaintea lui Asan, pe timpul tocmai a regelui Bogor sau a urmaşului său Simion” [2].

Aceste evenimente istorice sunt consemnate şi de istoricul D. Onciul:

“În atârnare politică de statul Bulgar, Românii au urmat să fie şi în atârnare bisericească de acesta, aşa încât şi la ei s’a introdus limba slovenească în biserică, în locul celei latine dela început. Prin statul bulgar şi prin biserica bulgară, Românii din Dacia au fost despărţiţi definitiv de atingerea cu imperiul şi de lumea latină, rămânând supuşi mult timp influenţei slave. Stăpânirea bulgară în Dacia a fost desfiinţată prin Unguri; iar influenţa bisericii bulgare a continuat până la organizarea bisericii române în secolul al XIV-lea, după întemeierea principatelor” [3].

În altă parte, D. Onciul scrie:

„Pe atunci toată Dacia, afară de Moldova, era dependentă de imperiul bulgar, în această dependenţă Românii din Dacia au primit şi ei ritul slav, păstrat în biserica bulgară şi după restabilirea legăturilor cu Roma sub Simeon. Legăturile noastre cu biserica bulgară continuând şi după desfiinţarea imperiului bulgar (1018), ritul slav a prins rădăcini atât de adânci la noi, încât el se menţinu în biserica noastră până în secolul XVII-lea. Aşa ne-a fost fatalul destin al istoriei” [4].

Încă un citat din D. Onciul referitor la aceleaşi evenimente:

„De imperiul lui Boris atârna aproape toată Dacia Traiană (Ţara Românească, Ardealul şi părţile răsăritene ale Ungariei), cu voievodate şi cnezate dependente de imperiul bulgar. Stăpânirea asupra acestor părţi (în formă de suzeranitate) până la cucerirea ungurească şi parte până la desfiinţarea imperiului (1018), adeverită prin mai multe mărturii şi indicii istorice, este netăgăduită, afară doar de cine nu vrea să înţeleagă istoria noastră…”

“În asemenea legături cu Bulgarii, Românii din Dacia, ca şi cei din dreapta Dunării din cuprinsul imperiului bulgar, au împărţit cu ei soarta în stat şi biserică. Prin Bulgari şi odată cu dânşii, noi am fost despărţiţi de biserica romană; dela dânşii am primit limba slavonă în biserică şi stat, care domină apoi vieaţa noastră intelectuală până în secolul XVII. Aşa ne-a fost fatalul destin al istoriei”.

„Tradiţia noastră cu „Formos papa”, în a cărui vreme „pravoslavnicii Români s’au despărţit de Romani”, confirmă în mod surprinzător aceste deducţiuni din mărturiile istorice” [5].

Un alt istoric român, N. Dobrescu, scrie despre aceleaşi evenimente:

„E foarte remarcabil că asupra acestui fapt s’a păstrat la noi o tradiţiune bisericească, căci ea are ştire despre oarecari legături bisericeşti pe cari noi le-am fi avut cândva cu Formos papa, şi că noi atunci ne-am despărţit de latini, când acel Formos – cum zice tradiţiunea noastră, întorcând lucrurile pe dos – a trecut dela pravoslavie la latinie, în loc să zică: când noi (Românii) am trecut dela latinie adică dela ritul latin, care era până atunci în secolul al IX-lea, la noi în biserică, la pravoslavie, adică la ortodoxie adusă la noi de bulgari, cari ne stăpâneau politiceşte, căci prin ruptura cu Roma făcută în acest timp, limba latină era scoasă cu totul din biserica bulgară, iar resturile care se mai găseau au dispărut cu timpul. Românii fiind atunci dependenţi de stăpânirea bulgară a trebuit să dispară şi la noi liturghia latină din biserica noastră şi a fost înlocuită cu liturghia slavă introdusă în imperiul bulgar” [6].

Românii ajung la dependenţă canonică de biserica bulgărească. Xenopol scrie:

„Dacă Creştinismul la Români îmbracă forma bulgărească şi fu introdus la ei cu violenţă de către stăpânii lor, Bulgarii de peste Dunăre, este evident că ţările române, şi cu deosebire Transilvania, trebuiau să fie supuse canoniceşte unui scaun bulgăresc. Cu toate aceste în rândul episcopiilor bulgăreşti enumerate de împăratul Vasile al II-lea Bulgaroctonul, după răsturnarea întâiului Imperiu Bulgăresc, în hrisovul prin care recunoaşte autocefalia metropoliei din Ohrida, nu se vede trecută nicio episcopie cu reşedinţa dincoace de Dunăre; dar împăratul adaugă în acest hrisov că lasă sub jurisdicţia Ohridei şi pe Valahii din toată Bulgaria, de al cărui scaun trebuiau să asculte cu toţii”.

„Se vede din această dispoziţie specială pentru Valahi, că pentru dânşii nu existau scaune episcopale deosebite, şi că ei ascultau, direct de patriarhia bulgărească” [7].

Xenopol adaugă mai departe:

„Rezumând cercetările de până aci asupra bisericii bulgăreşti la Românii din Dacia Traiană, încheiem: 1) că forma bulgară a Creştinismului s’a substituit în chip violent celei vechi romane; 2) că Românii fură menţinuţi sub autoritatea directă a patriarhului bulgăresc, fără a li se constitui nişte episcopi speciali, până după căderea imperiului întâiu bulgar şi trecerea ţărilor române sub altă stăpânire, când atunci apar şi episcopi români la nordul Dunării; 3) că din aceste legături vechi ale Românilor cu patriarhia bulgară, al cărei de pe urmă scaun fu Ohrida, se explică supunerea ierarhică a bisericilor române, constituite mai târziu, sub această patriarhie” [8].

Onciul confirmă aceste fapte:

„În dependenţă de imperiul bulgar Românii din nordul Dunării au primit organizaţia lor bisericească sub ierarhia bulgară, cu limba bisericească slavă, introdusă în Bulgaria (după 885) prin discipolii lui Ciril şi Metod, apostolii Slavilor. Şi după desfiinţarea imperiului bulgar, ei au continuat să fie sub arhiepiscopatul de Ohrida (ultima capitală a imperiului, cu scaunul episcopal) până la înfiinţarea mitropoliilor româneşti ale Ungrovlahiei (1359) şi Moldovei (1401)” [9].

Să vedem în continuare cum apreciază istoricii români intrarea românilor în sfera ortodoxiei slavone. Iată ce scrie Xenopol:

“Înrâurirea bisericii bulgăreşti asupra minţii şi desvoltării poporului român, care ţinu aproape opt veacuri, fu din cele mai dăunătoare. Devenind, prin o urmare fatală, şi limba Statului şi aproape singura scrisă şi citită, limba bulgară împiedeca cultivarea graiului naţional pentru acest răstimp atât de îndelungat. Atare predominare a bulgarismului la Români nu se poate asemăna cu aceea a limbii latine în biserica şi Statele apusene; căci aici, deşi o limbă străină slujea la început pentru transmiterea gândirilor, această limbă străină conţinea cheia unei comori întregi de idei înalte, de forme măiestre, de învăţături preţioase, cari pătrunseră încurând tocmai prin acest canal, minţile mulţimii, şi desţelenindu-le, le făcură destoinice pentru civilizare şi pentru spornica rodire de mai târziu a graiului naţional. Limba latină fu o şcoală pentru limbile poporane. La noi slavismul, tâmpit, orb şi lipsit de orice idee, apăsa ca un munte asupra cugetului poporului român, fără să-i aducă niciun folos, îngroşind tot mereu întunerecul care-i cuprinsese minţile, în loc de a-l împrăştia. Limba slavonă înnăbuşi gândirea românească”.

„De aceea pe când în apusul Europei, întrebuinţarea limbii latine aduse şi efecte pozitive şi rodnice asupra cugetării omeneşti, la Români predominarea slavismului a distrus numai, fără a crea nimic, înrâurirea lui pozitivă, urmele lăsate de el în conştiinţa românească sunt aproape nule. Cuvintele slavone introduse prin biserică, sunt acele ce s’au prins mai slab de graiul poporului român, deci acele ce s’au deslipit mai uşor în timpurile mai nouă. Ele nu pătrunseră în organismul viu al limbii, nu se întrupară în ea, nici nu făcură cu ea o parte întregitoare. Suprapuse adeseori cuvintelor romanice, ele au fost aruncate departe de graiul poporului, îndată ce struna română atinsă de degetul regenerării, sbârnăi puternicul său sunet. Cu totul alta este înrâurirea directă slavonă, stabilită prin contactul dela popor la popor. Aici cuvintele împrumutate dela Slavi rămaseră contopite în limbă, astfel că astăzi ele sunt cu neputinţă de alungat din ea, fără a o sărăci, fără a rupe din arborele ei multe frunze grase, multe flori mirositoare. Aici vedem dimpotrivă o înrâurire firească, primită de bună voie şi plăcere, de limba şi simţul poporului. Dincolo una măestrită şi silită, suferită de graiul şi de mintea Românilor timp de veacuri întregi, dar pe care, la un timp dat, o scutură şi o respinse” [10].

Tot Xenopol scrie în alt loc:

„La niciun popor din Europa nu a fost mersul ideilor atât de împiedecat ca la acel al Românilor. Dela dispărerea Daciei în noianul năvălirilor barbare, când se stinse facla culturii care începuse a străluci în provincia romană până la timpurile ce ne ating mai de aproape, poporul român s’a svârcolit mai cu deosebire în mişcări fizice, iar cele intelectuale frământară mai puţin decât toate a lui fiinţă”.

„Poporul român moştenise dela Romani, elementul de căpetenie din care se zămislise, limba sa neolatină şi religia creştină, două pârghii de cultură, care îmbinate ar fi putut grăbi, îndată ce vremurile se mai liniştiră, reîndrumarea civilizaţiei. Timpurile furtunoase ale năvălirilor adusese însă, în afară de sălbătăcirea deprinderilor, provocată prin o stare bântuită şi neaşezată, şi întemeierea unei înrâuriri străine statornice şi trainice, care trebuia să dăuneze mult mai puternic spiritul român decât sdrobirea vieţii sale civilizate de altă dată. Dacă starea chaotică produsă prin prăbuşirea barbarilor asupra Daciei avusese de efect nimicirea vieţii culturale trăite de Daco-Romani în ţara lor, introducerea limbii slavone în biserica şi statul român împiedecă pentru secoli îndelungaţi reînnodarea firului cultural, rupt prin violenţa năvălirii”.

„Predominarea acestei limbi străine în forma principală de cultură a timpului, religia, începu îndată după căderea ţărilor nord-dunărene sub stăpânirea Bulgarilor, şi anume după ce acest popor însuşi primi ritul slavon, introdus de Metodiu şi Ciril mai întâiu în Moravia, şi apoi în biserica lui, cum am văzut-o aiurea, în timpul imperiului întâi al Bulgarilor, care dispare de pe scena lumii în anul 1081. Creştinismul roman fu suplantat cu violenţă prin acel bulgăresc, şi de atunci înainte exprimarea gândirii româneşti în chipul trainic al scrierii deveni slavonă. Limba latină în loc de a se menţinea în sfera închinării religioase, fu alungată cu totul din întrebuinţarea reflexivă a poporului român, şi el în loc de a-şi păstra comunitatea sa intelectuală cu popoarele latine ale Europei apusene din care făcea parte prin origina lui, intră în legătură prin forma cultului său, şi în curând prin aceea a întregei sale vieţi culturale, cu popoarele slavone. El se apropie încă şi mai mult de aceste, când la 1054 despărţindu-se biserica ortodoxă de cea catolică, Românii ca unii ce profesau creştinismul bulgar, luară şi ei parte cu ortodoxii contra creştinilor apuseni”.

„De atunci şi până la Matei Basarab şi Vasile Lupu, forma superioară, adică scrisă a gândirii româneşti se rosti în limba slavonă. Ca un munte zăcu această limbă străină pe întreaga comoară intelectuală a poporului român timp de aproape opt veacuri, înnăbuşind orice manifestare mai înaltă a cugetării, care chiar dacă s’ar fi putut ivi, nu putea să se desfăşure” [11].

„Aceasta predomină exclusiv în slujba bisericească şi în cancelariile domneşti; de aceea toate cărţile ce se întrebuinţau în biserică în veacurile al XIII-lea, XIV-lea, XV-lea şi cea mai mare parte din al XVI-lea sunt scrise în limba slavonă; toate documentele ce ne-au rămas din aceste vremuri sunt redactate în aceeaşi limbă” [12].

N. Iorga este de aceeaşi părere cu privire la influenţa slavo-bulgară:

„Aceasta e cultura pe care o puteau da învăţaţii din Moldova şi Ţara-Românească: călugări după asemănarea celor din Serbia, ei ţineau cu îndărătnicie la singura carte legiuită şi plăcută lui Dumnezeu, cartea slavonă. Literatura românească nu putea porni dela dânşii, cari cântau pe bulgăreşte până şi isprăvile lui Ştefan-cel-Mare” [13].

Cu toată influenţa masivă şi îndelungată slavo-bulgară, românii au păstrat cu tenacitate terminologia creştină de bază din limba latină. Unii istorici înţeleg din aceasta că legătura spirituală a românilor în Roma a rămas neruptă. Iată ce scrie profesorul universitar D. Drăghicescu:

„Din punctul de vedere al culturii, biserica era temelia vieţii culturale a Românilor. Cum biserica română era în totul slavă, cultura noastră întreagă era slavă. Pe lângă cele 7-8 sute de cuvinte slavone ale graiului vorbit, întreaga limbă română scrisă era slavă, ca şi alfabetul cu care se scria. În documentele ţării, limba oficială, în lăuntru şi în afară a fost exclusiv, până la mijlocul veacului XVIII, cea slavă. Prin urmare biserica şi limba, singurele temelii ale vieţii culturale a Românilor, fură multă vreme slavoneşti”.

D-l Iorga arată cum limba slavă veche s’a introdus, mai întâi în biserică şi de acolo a trecut în stat, în documentele oficiale:

„Limba din biserică era, în timpul evului mediu, aceea a culturii generale şi statul la ivirea lui o împrumută pur şi simplu. Instruirea slavonă a învăţaţilor făcu că, în ocaziile din lăuntru, hrisoavele respective sunt scrise în slavoneşte. “Într-adevăr, zice dl Iorga, limba hrisoavelor româneşti, din secol. XVI, în general nu se deosebeşte întru nimic de documentele bulgare din acelaşi timp. Chiar ortografia hrisoavelor slave din Ţara Rom. în sec. XIV, este exact aceeaşi cu a Bulgariei. Formulele de cancelarie sunt aceleaşi; titulaturi, context şi datarea sunt în amândouă ţările aceleaşi, dela crucea cu care încep primele rânduri până la cerneala roşie, cu care sunt scrise caligrafic sub monograma artistic însemnată, totul este identic”.

„Este însă de ţinut în seamă, că în ce priveşte religia, partea ei de temelie, în chestiuni de dogmă, era de origină mai veche decât influenţa Slavilor. Astfel, cuvintele cari corespund ideilor celor mai temeinice ale credinţei sunt latine, cum, spre pildă Dumnezeu, cruce, botez, drac, înger, tâmplă, altar, creştin, păgân, biserică, etc.”.

„Dimpotrivă, trebue avut în vedere că termenii bisericeşti, împrumutaţi dela Slavi, însemnează lucruri de o valoare de a doua mână. Astfel de termeni avem: vlădică, moliftă, utrenie, cristelniţă, clopot, strană, tămâie, precista, stareţ, schimnic, mucenic, potcap, moaşte, spovedanie, capişte, sobor, prohod, propovăduire, pristavire, blagoslovenie, pogribanie, pravoslavnic, bogdaproste, sărăcusta, sărindar, moşchior, colac etc. Toţi aceşti termeni, după cum se vede foarte bine, privesc sau părţi de mică însemnătate din slujba dumnezeească, sau instrumente şi obiecte întrebuinţate în biserică, sau, în sfârşit, numiri particulare pentru unele stări duhovniceşti şi pentru ornamente şi haine bisericeşti, înrâurirea slavonă asupra bisericii române priveşte deci mai mult cultul formal, partea din afară a slujbei, şi o bună parte din organizarea vieţii culturale. Partea lăuntrică a credinţei pare a fi rămasă mai mult în afară de această înrâurire” [14].

De aceeaşi părere este şi istoricul I. Bogdan:

„Continuitatea creştinismului român o dovedeşte terminologia creştină de origine romană; aceasta n’ar exista astăzi în limba română, dacă Românii ar fi încetat vreodată să fie creştini. Aşadar nu creştinismul, ci biserica oficială creştină au luat-o Românii dela Bulgari. De altă parte însă ne-au rămas, prin înrâurirea limbii slave din biserica oficială, cuvinte ca: popă, molitvă, spovădanie, feştenie, blagoveştenie, strană, cădelniţă, tot termeni ce n’au nimic a face cu noţiunile abstracte ale creştinismului, ci se rapoartă numai la ritual şi sunt luaţi din ritualul vechiu bulgăresc al bisericii noastre” [15].

În secolele care au urmat căderii sub turci a Constantinopolului (1453), principatele române au devenit loc de refugiu pentru mulţi călugări şi ierarhi greci. Influenţa greacă a culminat în secolul al XVIII-lea, cu stăpânirea fanariotă din Principate. Să vedem în continuare cum apreciază istoricii români această influenţă asupra mentalităţii românilor.

Iată ce scrie istoricul Gh.M. Ionescu:

„Influenţa culturii greceşti la Români, nu poate fi comparată cu aceea pe care renaşterea italiană a produs-o asupra Franţei în secolul XVI, nici cu influenţa franceză produsă mai târziu asupra spiritului public românesc. Bizanţul căzuse din vechea-i splendoare de odinioară; scriitorii bizantini nu mai compuneau opere originale, ci acum se mărgineau mai mult a rezuma şi compila numai, după capo d’operele autorilor clasici. O civilizaţiune în decadenţă nu poate avea influenţa unei renaşteri. Românii deci, au primit limba şi influenţa culturii greceşti dela Byzantinii decăzuţi, numiti mai târziu şi „fanarioţi”.

„Este în deobşte cunoscut de ce înaltă consideraţiune s’au bucurat şi se bucură încă sfintele Locuri unde a trăit, predicat, murit şi înviat Mântuitorul din partea întregii creştinătăţi, şi cu atât mai mult cu cât „Sfintele Locuri” erau sub Turci. Românii, s’au deosebit de celelalte popoare prin faptul că în loc să considere de sfinte numai „Locurile”, ei au considerat de sfinţi şi pe călugării dela acele „Locuri” şi de prin împrejurimi”.

“În astfel de dispoziţiuni sufleteşti aflându-se Românii se închinau c’o deosebită pietate şi veneraţiune la orice faţă bisericească, care venea de pe acolo”.

„Patriarhiile Orientului ortodox fiind reduse de Turci la cea mai tristă stare, fac apel la Români pentru patronagiu şi milă şi domnitorii români „iubitori de călugări”… îi primesc cu dragoste şi le închină avutele lor mănăstiri. Dar urmaşii acelor miluiţi… în scurt timp din miluiţi, devin poruncitori în propria noastră casă; din prigoniţi prigonitori şi din protejaţi stăpâni adevăraţi şi ca consecinţă fatală ne grecizează biserica, societatea şi şcoala în elementele lor superioare. Astfel grecismul serveşte ca element disolvant, în contra limbii slavone care cade din biserica română, dar care se menţine cu încăpăţânare în cancelariile domneşti”.

„Pe când călugării greci cucereau ţările române pe calea religioasă, nimicind cărţile şi alungând pe de o parte limba slavonă, iar pe de altă împiedecând desvoltarea limbii româneşti prin introducerea limbii greceşti în biserică, elementul grecesc laic, cucereşte ţările pe calea economică, prin comerţ mai întâi, apoi, amicii pretendenţilor la tronurile române dobândind de timpuriu influenţa în stat, ajung prin căsătorii, să pună mâna pe moşiile boierilor, ajung să ocupe cele mai înalte dregătorii în ambele ţări surori, de multe ori în dauna boierilor pământeni”.

„Domnitorii români, prin cultura lor, prin legăturile lor de căsătorie, se grăbesc pe întrecute a atrage învăţaţi greci la curţile lor; fiind doritori de ştiinţa şi luminile greceşti, Domnitorii noştri au păţit ca şi fluturii care oscilează noaptea la lumina lumânării, dar care îşi ard aripele. Ei chiamă în mod inconştient pe greci în ţările lor şi aceasta are ca consecinţă, grecizarea societăţii înalte româneşti şi mai târziu domnia fanariotă”.

„Limba grecească fiind limba Orientului creştin, cu care Românii stăteau în cele mai strânse relaţiuni şi cum elementul grec atât bisericesc cât şi laic, devenise preponderant, Domnitorii români înfiinţează şcoli greceşti, care, fiind întreţinute cu cheltuiala Statului, ajung în scurt timp a fi ridicate la rangul de Academii”.

„Românii învăţând la şcoala grecească, adoptând moda curţii, care era şi ea grecească, stând în strânse legături de prietenie şi căsătorii, au adoptat pe lângă obiceiurile şi portul lor, felonia şi îngâmfarea grecească şi ajunseră a le fi ruşine cu numele de român. „Român e ţăranul, dar eu sunt boier moldovean” declamau cu mândrie elevii lui Cuculi şi Kiriac dela Academia din Iaşi”.

„Influenţa culturii greceşti în biserică a fost covârşitoare. Clerul superior s’a grecizat şi ca consecinţă fatală prin mitropolii, episcopii, prin bisericile mari şi mănăstirile închinate s’a citit, cântat şi predicat în greceşte şi rareori şi în româneşte; legile bisericeşti au fost consultate după autorii cei mai reputaţi, probă, numeroasele şi voluminoasele sintagme şi nomo-canoane de care s’au servit atât profesorii în Academie cât şi prin dicasterii”.

„Rangurile bisericeşti cum şi numele înseninătoare sunt imitate după cele ale bisericii din Constantinopol”.

“Încât priveşte despre moravuri, şcoala greacă a fost detestabilă; ele se resimt şi azi în biserica noastră deşi într’un mod mai ascuns”.

„Prin necontenitele căsătorii ce au avut loc între familiile româneşti şi cele greceşti, a intrat în masa atotmistuitoare românească, mult sânge grecesc, a distrus în parte caracterul românesc, s’a fasonat cugetarea, s’a schimbat sensibilitatea şi acestea se pot vedea şi astăzi în toate manifestaţiunile spiritului românesc, în elementele lui superioare, în politică ca şi în legislaţie, în concepţiunea administrativă ca şi în vieaţa socială, în şcoală ca şi în Biserică” [16].

D. Drăghicescu scrie astfel despre influenţa nefastă a grecilor în ţările române:

„Se poate zice că nenorocirea grecească, care izbi aşa de crud şi adânc ţările noastre, nu fu decât o urmare firească, fatală a stăpânirii Turcilor în Europa. În deosebi, dela această dată ei se pripăşiră aci sub masca religiei uşor de purtat, şi cu care se putea înşela uşor spiritele simple ale Românilor. Patriarhul Nifon, la venirea lui în Muntenia, în timpul lui Radu al IV-lea, întăreşte şi mai mult înrâurirea grecească în biserică, mai ales dela suirea lui în scaunul Mitropoliei. Această înrâurire devine precumpănitoare sub Neagoe Basarab”.

„Călugării răsăriteni, zice Xenopol, venind din părţile mai apropiate, unde suferise Mântuitorul, erau priviţi nu ca oameni ci ca sfinţi de către bigota poporaţie a ţărilor române, care se simţea prea fericită, când putea să se despoaie în favoarea acelor obraze, ce ştiau aşa de bine să se folosească de prostia lumii. Fapt este că mănăstirile şi mai toate demnităţile bisericeşti fură înţesate cu Greci şi călugări greci, mai în tot cursul veacului XVI. în acest răstimp numai, vedem doi patriarhi greci stabilindu-se în ţară: pe Nifon deja amintit, lângă care trebue să adăugăm pe Pahomie, care „luând clerici şi mireni cu sine au mers în Valahia şi în Moldova, unde a fost primit cu toată evlavia de principi, de boieri şi de tot norodul acelui loc”.

“Într’un cuvânt se poate zice că dacă secolul al XVII este începutul predominării greceşti peste ţările române, întreg veacul al XVI este pregătirea acestei predomniri, pripăşirea şi revărsarea grecismului peste ţarina românească” [17].

Mai departe el adaugă:

„Cu un talent iscusit de insinuare, de care şi azi n’au încetat de a da dovezi, ei îşi făcură necontenit drum în corpul naţiunii româneşti, şi în curând familiile boierilor români fură înţesate de nurori şi de gineri greci. Ţarina mănoasă a strămoşilor noştri încăpu astfel, încetul cu încetul, pe mânile acestor năvălitori subţiri şi paşnici, după cum încă nici azi n’a încetat a face, graţie aceloraşi mijloace” [18].

Iată şi alte informaţii pe care ni le dă Drăghicescu:

„Cari fură însă purtările Grecilor aşezaţi în ţară? Nu putem răspunde mai bine decât citind hrisovul, dat către 1630, întâi de Leon Tomşa şi copiat aproape întocmai, 36 de ani mai târziu, de către Radu Leon, ceea ce dovedeşte că în tot acest răstimp purtarea Grecilor veniţi în ţară rămăsese aceeaşi. Acest hrisov dat de doi domni glăsueşte astfel: „Văzând atâta sărăcie şi pustiire a ţării, căutat-am Domnia mea şi cu tot sfatul ţării ca să aflăm de unde cad acele nevoi pe ţară, şi aflatu-s’a şi s’a adeverit că toate nevoile şi sărăcia încep dela Grecii străini, cari amestecă domniile şi vând ţara fără milă şi o precupeţesc pe carnete asuprite, şi dacă vin aici în ţară nu socotesc să umble după obiceiurile ţării ci strică toate lucrurile bune şi adaugă legi rele şi asupritoare, şi unele slujbe (dări) le-au mărit şi le-au ridicat fără seamă pe atâta greime ca să-şi plătească ei camătă lor. Încă şi multă altă înstrăinare a arătat către oamenii ţării, nesocotind pe niciun om de ţară, înstrăinând oamenii despre domnia mea, cu pisme şi cu năpăsti şi asuprind săracii fără milă şi arătând vrăjmăşie către toţi locuitorii ţării”.

“Într’un document a lui Matei Basarab, din 1639, se lămureşte foarte bine chipul nelegiuit cu care se înstrăinase cele mai mari şi mai frumoase mănăstiri ale Munteniei”.

„Domnul muntean vorbeşte în acest document de „mitropoliţii şi domnitorii ţării, oameni străini nouă, nu cu legea sfântă, ci cu neamul, limba şi cu năravurile cele rele, adică Grecii, cari spurcându-şi mânile lor cu ocărâtoarea mită, sub vicleana taină începuse a vinde şi a cârciumări sfintele mănăstiri ale ţării şi lavrele domneşti, a le supune metoace dajnice altor mănăstiri de prin ţara grecească şi dela Sveta Gora, făcându-le hrisoave de închinăciune fără de ştirea sfatului şi fără de voia soborului”.

„Iată, rezumate admirabil de cuprinzător din cuprinsul acestor două documente lăsate de Domnii români, sufletul şi purtarea Grecilor pripăşiţi în ţară, în veacul al XVI-lea şi XVII-lea”.

„Moştenirea cea mai simţitoare ce ne lăsară Grecii moderni, ale cărei urmări le suferim şi astăzi aşa de cu greu, sunt sărăcirea şi pustiirea ţării, despoierea şi înstrăinarea ogorului românesc, sărăcirea desăvârşită a populaţiilor româneşti din ambele ţări. Lăcomia fără margini a Grecilor sărăciţi din Fanar se năpusti pe avutul ţărilor române. În cel mai scurt timp ei cârciumăriră mănăstirile, monopolizară moşiile cele mai bogate din ţarina strămoşească şi despoiară cu totul pe vechii locuitori ai acestor ţarini. Către sfârşitul veacului al XVIII, ţările române se văzură aproape cu desăvârşire părăsite de vechii lor locuitori, cari trecură Carpaţii şi Dunărea, şi pe cari îi găsim, până azi, pe întreg malul Dunării dela Porţile-de-Fier până la Mare… Sărăcia, mizeria cu tot cortegiul lor de suferinţe şi boale, cari degradează pe om şi face să decadă şi să degenereze rasele, iată moştenirea cea tristă ce ne lăsară Grecii, moştenire a cărei plăgi fatale şi azi le mai simţim” [19].

Xenopol califică astfel valoarea culturii fanariote în ţările romane:

„De altfel această cultură a poporului grecesc trebuia să rămână stearpă şi fără rodire în sfera cugetării, decât doar în puţinele excepţiuni ce străbăteau mai departe către clasicism. Într’adevăr limba grecească modernă, aceea care mai ales se introducea prin şcoli şi se răspândea prin practică în ţările române era şi ea săracă în idei, afară decât în acele fără spor ale cunoştinţelor teologice. Aproape ca şi slavonismul ea întuneca mintea şi nu o desţălinea, şi avea asupra poporului român numai efect negativ, de a împiedeca prelucrarea propriei lui limbi, singura în care el putea răsădi, cultiva şi culege câmpul mănos al gândirii. Nu se poate câtuşi de puţin asemăna studiul limbii greceşti din ţările române cu al celor clasice din Apusul Europei. Aici limbile străine erau zemislitoare de idei, pe când limba grecească modernă în Muntenia şi Moldova învălea numai cu o pătură străină pustiul ce se lăţea peste orizontul lor intelectual. De aceea nu se observă nicăiri în ţările române efectele constatate în apusul Europei ca datorite studiului clasicităţii, şi mai ales productul său cel mai de seamă, spiritul de critică, fiindcă lipsea izvorul din care el ar fi putut să-şi iee obârşia. La răsturnarea regimului fanariot mintea poporului românesc era tot atât de înapoiată, cugetarea lui tot atât de neputincioasă ca şi la introducerea lui în ţările române; şi a trebuit culturii naţionale să înceapă iar dela primele elemente spre a-şi face cale către regiunile superioare”.

“În apusul Europei când au trecut popoarele dela limbile clasice la cultura naţională, capitalul de idei câştigat din cele dintâi fu numai turnat în formele acestei de pe urmă, şi mintea înainta mai departe; nu trebui să reînceapă din capăt a lega firul cunoştinţelor. La Români când dispăru cultura fanariotă nu rămase nimic pe urmele ei, şi poporul trebui iar să înceapă a sloveni încurcata carte a culturii, trebui să lucreze încet şi treptat la formarea ideilor sale, iar şcoalele ce le înfiinţa nu fură, ca în Apusul Europei, o continuare a universităţilor clasice, ci trebuiră să înceapă iarăşi cu clasele elementare”.

„Cele câteva excepţiuni de oameni învăţaţi, ce se întâlnesc şi în epoca Fanarioţilor, nu dovedesc nimic, întru cât talente s’au întâmplat totdeauna să se ivească în omenire” [20].

Să vedem acum ce spun E. Lovinescu şi alţi istorici români despre influenţa religiei ortodoxe asupra românilor. N.V. Pantea pune aceste citate sub titlul: „Legea slavo-bizantină ne-a ţinut în întunerec veacuri de-a-rândul”.

„1. Dacă tragice împrejurări istorice nu ne-ar fi statornicit pentru multă vreme în atmosfera morală a vieţii răsăritene, – suflet roman în viguros trup iliro-trac, – noi am fi putut intra dela început, ca şi celelalte popoare latine, în orbita civilizaţiei apusene. Condiţiile istorice ne-au orientalizat însă; prin Slavii dela sudul Dunării, am primit formele spirituale ale civilizaţiei bizantine; începând încă din veacul XV, am suferit apoi, mai ales în păturile conducătoare, o moleşitoare influenţă turcească, dela îmbrăcămintea efeminată a şalvarilor, a anteriilor şi a işlicelor, până la concepţia fatalistă a unei vieţi pasive, ale cărei urme se mai văd încă în psihea populară; am cunoscut, în sfârşit, degradarea morală, viţiile, corupţia regimului fanariot; şi pentru a-şi forma o conştiinţă cetăţenească şi un sentiment patriotic, clasele superioare au suferit până în pragul veacului trecut, acţiunea disolvantă a celor trei împărăţii vecine”.

„2. Cel mai activ ferment al orientalizării a fost însă ortodoxismul, într’o vreme, în care deosebirile dintre popoare se făceau mai mult prin religie decât prin rasă, el ne-a aruncat în primejdia contopirii în marea masă a Slavilor de sud şi apoi de est. în dosul crucii, spunea Cervantes, se ascunde diavolul; în dosul crucii bizantine, se ascundea Rusul. Legându-ne, sufleteşte, de o religie obscurantistă, înţepenită în tipicuri şi formalism, ortodoxismul ne-a impus o limbă liturgică şi un alfabet străin (gând latin exprimat în slove cu cerdacuri!), fără a ne ajuta la crearea unei culturi şi arte naţionale”.

„3. Ocupându-ne, deocamdată, numai cu probleme sociale, nu ne oprim aici decât în treacăt la problema ortodoxismului. Amintim doar că nu s’a pus în acelaşi sens numai la noi, ci şi aiurea. Nu fără interes se pot citi şi azi rândurile de acum un veac ale filosofului Ciaadaev asupra situaţiei poporului rus în cadrul religiei sale. Constatând că „Ruşii nu aparţin niciuneia dintre marile familii ale neamului omenesc; nu sunt nici din occident, nici din orient. Aşezaţi dincolo de timp, cultura universală n’a pătruns până la dânşii”, – Ciaadaev stărue asupra cauzei acestei tragedii istorice, asemănătoare celei a noastre: “În timp ce din sânul luptei dintre barbaria popoarelor nordului şi înalta gândire a religiei se ridica clădirea civilizaţiei moderne, ce făceam noi? Supunându-ne unei soarte funeste, noi ne îndreptam spre nemernicul Bizanţ, obiectul unui profund dispreţ al acestor popoare, ca să căutăm acolo codul moral ce trebuia să ne reglementeze educaţia”. Prin smulgerea din sânul catolicismului, în care se desăvârşea ciclul civilizaţiei moderne, a rezultat şi înstrăinarea de cea de a doua mişcare a culturii europene reprezentată prin Renaştere: „Aplecându’se asupra civilizaţiei păgâne, lumea creştină găsise formele frumosului ce-i lipseau încă. închişi în schisma noastră, nimic din ce se petrecea în Europa n’ajungea până la noi. N’aveam niciun rost în treburile lumii… în timp ce lumea se reclădea din temelie, nimic nu se înălţa la noi; rămâneam pitiţi în bordeele noastre de lemn şi de stuf. Destinele neamului omenesc nu se împlineau pentru noi”.

“Încheind apoi cu constatarea: „Creştini, rodul creştinismului nu s’a copt totuşi pentru noi” – el intra în linia afirmaţiei lui Eminescu că: „Toate popoarele care posedă o înaltă civilizaţie astăzi, dacă nu sunt, au fost mult timp măcar, catolice” [21].

„4. Nu uităm, de sigur, însemnătatea mănăstirilor ca focare culturale în epoca voievodală, această relativă cultură religioasă a fost însă străină prin limbă, cosmopolită prin tendinţă; nimic românesc n’a ieşit din umbra şi din liniştea primelor noastre locaşuri sfinte. O cultură nu se valorifică însă decât prin caracterul ei naţional. Pe când în occident, cu toată lupta împotriva liberei cugetări, catolicismul reprezenta un important factor de cultură şi reuşea, în toate domeniile artei, să se pună în spiritul timpului, ajutând pictura, sculptura, arhitectura să evolueze spre cele mai înalte forme de expresie artistică; în orient, ortodoxismul îşi mărginea activitatea culturală la copierea textelor religioase slavone, la schematismul picturii bizantine, reducea sculptura doar la ornamentele stilizate ale chenarelor uşilor şi ferestrelor, înghesuia muzica în tipic şi nazalizare greco-turcească şi nu lăsa să se dezvolte decât arhitectura bisericească prin unirea stilului bizantin cu oarecare inovaţii apusene”.

“Într’o epocă în care religia constituia singurul mediu de desvoltare a civilizaţiei, acţiunea culturală a ortodoxismului nu poate fi deci privită ca îndestulătoare”.

„De ar fi izbutit încercările, de altfel stăruitoare, ale catolicismului, soarta poporului nostru ar fi fost alta: revărsându-se asupra lui, cultura latină l-ar fi introdus, cu veacuri înainte, în procesul vieţii apusene şi l-ar fi smuls, dacă nu politiceşte, cel puţin sufleteşte, dintr’un mediu de disolvare morală, pe care tradiţionaliştii obişnuesc să ni-l prezinte ca pe mediul natural de formaţie a culturii şi sufletului românesc”.

„5. Insuficienţa calitativă a culturii mănăstireşti, mai ales sub raportul naţional, e cu atât mai făţişă cu cât putem constata la baza oricărui progres cultural prezenţa principiului generator al unei influenţe apusene”.

„Din veacul al X-lea, adică odată cu alcătuirea temeinică a bisericii bulgăreşti, ortodoxismul ne-a ţintuit în slavism; dela Brâncoveanu şi Dimitrie Cantemir şi până la Tudor Vladimirescu, adică mai mult de un veac şi jumătate, forma superioară a culturii româneşti a fost greacă. Devenind focare de propagandă religioasă, mănăstirile noastre îmbrăţişau întreg ortodoxismul, fără consideraţiuni naţionale. În condiţii atât de neprielnice, imboldul unei activităţi culturale româneşti nu ne putea veni decât din afară”.

„Catolicismul, după cum am spus, ne-ar fi introdus, de timpuriu, în sfera de influenţă a culturii latine şi, deci, în ritmul unei vieţi aproape universale… [22]. Contactul cultural al Moldovei cu Polonia, petrecerea fiilor de boieri în Polonia sau a boierilor înşişi mânaţi de bejenie, au avut o înrâurire incalculabilă asupra limbii, culturii şi chiar conştiinţei naţionale. Apariţia lui Grigore Ureche, şi a compilatorului său Simion Dascălul, a lui Miron şi Neculai Costin, a lui Ion Neculcea, şi, mai apoi, a lui Dimitrie Cantemir, unii purtaţi pe la şcolile Poloniei, mai toţi cunoscători ai limbii latine, conştienţi şi mândri de originea lor romană, unii erudiţi iar alţii de un însemnat talent literar, a făcut din Moldova veacului XVII-lea şi începutul veacului XVIII-lea, sub influenţa culturii apusene filtrată, prin catolica Polonie, adevăratul punct de plecare nu numai al unei culturi superioare ci şi al difuziunii limbii româneşti în besna ortodoxismului slavon şi grecesc. Căci influenţa polonă nu s’a mărginit să contribue la crearea unei istoriografii naţionale, ci a fost şi un principiu de răspândire a limbii române în organismul vieţii de stat” [23].

Sextil Puşcariu are aceeaşi opinie despre influenţa ortodoxiei la noi:

„Într’o vreme când orice mişcare culturală se reflecta prin biserică, ortodoxismul nostru a fost evenimentul cel mai grav în urmări pentru desvoltarea noastră culturală, căci el ne-a legat pentru veacuri întregi cu cultura Orientului, formând un zid despărţitor faţă de catolicismul vecinilor noştri din vest şi din nord, care ne-ar fi putut transmite cultura apuseană” [24].

N.V. Pantea trage în continuare o altă concluzie, şi anume, că: „Preoţimea şi biserica slavo-bizantină, străine şi chiar duşmane sufletului românesc, erau şi un instrument de slavizare şi grecizare”. El îşi argumentează această concluzie prin următoarele citate din istoricii români cei mai de seamă:

„1. Călugării şi preoţimea era incapabilă să dea neamului o regenerare morală şi culturală.” – Xenopol scrie: „Un document al acestui timp din 1649, conţine asupra purtării călugărilor triste destăinuiri. Spune Matei Basarab în această scrisoare românească trimisă „judeţului cu 12 prăgari şi vouă tuturor orăşenilor şi preoţilor şi diaconilor mănăstirii din satul Flămânzeşti, că au înţeles domnia mea cum purtaţi mănăstirea domniei mele şi călugării mei de val, cu cuvintele grele şi răle cum nu s’ar cădea, de-i măscăriţi şi le aruncaţi năpăşti că vă umblă cu femeile, de faceţi mănăstirea şi călugării de râs şi de mascara cum nu s’ar cădea”. Deşi evlaviosul domn ia sub scutul său pe călugării mănăstirii, spunând că „nicio răutate dela ei nu s’a văzut, ci-şi păzesc lucrul şi biserica cum se cade”, ameninţând pe toţi acei ce i-ar năpăstui că vor plăti cu capul calomniile lor, totuşi nouă ne vine greu a crede că orăşenii să se fi jăluit aşa Domnului, fără niciun cuvânt. Apoi cum s’ar fi putut reţinea călugării dela fapte imorale, când trăiau aşa de bine şi de resfăţat şi, după cum spune cronicarul raportat mai sus: „Când este omului bine sburdă hirea într’însul”. Şi călugării bine hrăniţi şi adăpaţi cu „adause de beutură” le venea a sburdă, şi de aceste ale lor sburdăciuni se plângeau orăşenii din Argeş”.

„Iată trista privelişte ce o înfăţişează biserica acestui timp. Cu o autoritate nemărginită asupra poporului, dânsa nu se folosea spre altceva din această poziţie covârşitoare decât spre căpătuirea membrilor ei şi spre câştigul bănesc mulţumindu-se a recita şi a psalmodia rugăciuni stereotipe, cele mai de multe ori în o limbă neînţeleasă; de altfel neîndeletnicindu’se de loc cu moralizarea poporului, menirea supremă a bisericii, ba din contră îmbiind pe oameni prin exemplul dat de organele ei la fapte şi vieaţă nemorale” [25].

N. Iorga descrie un tablou tot atât de sumbru:

„Femei străine se vor mai fi rătăcit pe la mănăstiri – doar se plângeau în această privinţă orăşenii din Argeş, la 1649, către Domnie că părinţii din ctitoria lui Neagoe Basarab „umblă cu fămeile”, făcându-i astfel, – spune Matei Vodă cu durere, – „de râs şi de mascara”. În sfârşit, un misionar catolic de pe la 1680 putea să scrie, cel puţin despre Ţara-Românească: „Toate mănăstirile de călugări au Ţiganii lor, ale căror femei babe bătrâne, fete mari, copile, umblă slobod prin mănăstire, coc pane, fac bucate şi mătură în casă” [26].

La fel şi istoricul Papiu:

„…la sate erau o mulţime de preoţi cari aveau popia lor numai în legătură cu fiscul şi nu intrau poate niciodată în biserică, nepricepându-se ce să facă acolo. Cu atât mai mulţi erau diaconii titulari, cari nici nu purtau un veşmânt deosebit şi scoteau numai cartea de singhelie, destul de ieftin plătită, de câte ori un încasator obişnuit al dărilor cuteza să se apropie de persoana lor sfinţită. Avea astfel dreptate Matei al Mirelor, când, în sfaturile sale către Alexandru – Vodă Iliaş, el zugrăvea astfel pe preoţii noştri: „Preoţii nu ştiu să boteze pe copii, nici să liturghisească rugăciunile lui Dumnezeu; de cununie şi maslu când aud, se minunează şi pe celelalte taine mai nu le ştiu nici din nume; straşnic s’au sălbăticit, nu mai ştiu nimic, ci mâncă doar la colive ca dobitoacele. Şi, aşa cum se găsesc, buni ori răi, cum vor fi, dar, dacă se vor trece şi ei nu se vor găsi alţii, şi, de nu se va face şcoală ca să-i călăuzească, nu se va mai afla popă să boteze pe oameni”. (Papiu, Tesaur, I, pp. 370-1).

Şi iarăşi Iorga:

„Aici ar fi fost foarte mult de îndreptat, dar patriarhii şi Domnii n’aveau grija popimii de rând, şi n’au avut-o decât foarte târziu, sub Fanarioţi. Din partea lor, episcopii îşi strângeau veniturile, ei judecau pe preoţii cu vinovăţie canonică, putând să-i bată şi să-i închidă, şi se îngrijeau ca poporenii să nu treacă dela o parohie la alta, îngăduind globirea celor care-şi părăseau „biserica lor, unde le zac moşii şi părinţii şi feciorii”. Alte vederi şi alte planuri, – n’aveau” [27].

„2. Preoţimea şi biserica slavo-bizantină instrument de desnaţionalizare.” – Xenopol scrie: „Gândirea grecească se infiltra în sânul Românilor mai cu seamă pe cale religioasă, întru cât pe atunci religia era pârghia cea mai de seamă a culturii. Precum pentru limba slavonă, astfel şi pentru cea grecească, mănăstirile slujiră la început drept cuiburi de unde ea începu a prinde la putere. Ieşind după aceea din biserică, cunoştinţa ei începu a se răspândi şi în societate. Dascălii privaţi cari se introduceau prin casele boiereşti pentru a învăţa pe copii carte grecească, tot din mănăstiri ieşeau, pricină pentru care şi Cantemir ne spune că „Vasile Lupu a luat măsuri ca în toate mănăstirile cele mari să se primească monahi greci, care să înveţe pe fiii boierilor limba şi ştiinţa grecească” [28].

Iată opinia lui D. Drâghicescu:

„Soarta bisericii române a fost întocmai acea a neamului românesc. Cele mai mari şi însemnate înrâuriri pe care le-a suferit neamul nostru, nu numai că ele au atins biserica română, dar au venit, în cea mai mare parte, tocmai pe poarta şi pe căile bisericii. Înrâurirea slavă a pătruns sufletul nostru, mai ales prin biserică şi tot bisericii datorim noi îngenunchiarea ţărilor româneşti şi ţarinii strămoşilor de către călugării greci mai întâi şi de vânturătorii de ţară din uliţa Fanarului, mai apoi”.

„S’a zis şi se repetă foarte des că biserica, şi legea creştină ne-a scăpat neamul şi ţara de pieire. Iată un lucru afirmat de toţi şi prea puţin controlat. Cu tot atâta drept cuvânt se poate afirma că legea creştină, biserica noastră, duse neamul românesc, în mai multe rânduri, la marginea pierzării. Dacă priveşti lucrurile mai de aproape, de mirare este cum de am scăpat de prăpastia ce-a deschis de atâtea ori naţiunii noastre biserica creştină. Dacă legea creştină a făcut ceva ca să ne scape şi să ne păstreze, n’a fost de sigur în vederea lumii acesteia, ci, poate, pentru lumea cealaltă, pentru Împărăţia Cerurilor. În lumea pământeană, legea creştină putea să ne dea pradă slavismului dela chiar începutul înfiinţării noastre naţionale, după cum era s’o facă mai târziu, pe la sfârşitul veacului al XVIII-lea şi începutul celui al XIX-lea. Slavismul bulgar sau moscovit stătu gata, în două rânduri să ne înghită, mulţumită bisericii ortodoxe ce aveam comun cu el. Iar dreptcredincioşii din Levant şi din Fanar, îmbrăcaţi în odăjdii perfide, desbrăcară mănăstirile şi pe ţărani de ţarinile lor bogate. Dacă neamul nostru se păstră şi scăpă nu fu prin, ci peste biserică. A trebuit să fie o vitalitate fără seamăn, care, cu toată urgia istoriei noastre, ne-a mai putut păstra în fiinţă… Datorăm deci virtuţilor şi însuşirilor noastre sufleteşti admirabile, pe cari ni le lăsară moştenire părinţii noştri etnici Daco-Romani, că până acum nu ne-au înghiţit nici puhoiul barbar, nici oceanul slav, nici torentul turcesc, nici putreziciunea morală greco-fanariotă” [29].

C. Erbiceanu spune despre nefasta influenţă grecească:

„Aprecierile literaţilor români asupra acestei influenţe au fost întotdeauna desavantajoase acelei înrâuriri, pentrucă ea tindea a zgudui din temelie datinile şi moravurile sociale, a schimba faţa poporului român, a-l desnaţionaliza. Dacă până la această înrâurire grecească noi Românii, mai ales cei din Moldova, stăm sub o altă influenţă, tot străină, adică sub cea slavă, acea influenţă nu era atât de dăunătoare ca cea greacă, pentrucă activitatea ei era mărginită numai la cultura limbii naţionale, atât în stat cât şi în biserică. Este un adevăr că, prin limba slavonă, noi n’am fi progresat în formarea limbii noastre mai de loc, pentrucă acea limbă era în formaţiune încă şi săracă pe atunci în literatura ei, nici se potrivea cu geniul limbii noastre neo-latine. De aci sărăcia şi lipsa de literatură naţională la noi până spre finele secolului XVII”.

„Cu totul deosebit ni se prezintă fenomenul influenţei greceşti, înrâurirea slavonă se mărginea numai la literatura noastră, cea grecească însă a străbătut toate ramurile de activitate ale neamului românesc, în administraţie, în justiţie, în armată, în conducerea destinelor ţărilor prin numirea de domnitori fanarioţi şi în fine cultura noastră în scoale, biserică şi stat”.

„Aceasta multiplă şi variată înrâurire s’a manifestat, timp aproape două secole (1640-1821) în toate instituţiile noastre naţionale, era mai cât pe ce să le schimbe fisionomia lor, să le distrugă şi apoi să le înlocuiască cu altele străine neamului, datinilor şi obiceiurilor noastre…”

„Ni s’au fost prefăcut în atâta timp caracterele în rău, ni se stricase obiceiurile vechi şi ni se demoralizase restul vieţii sociale. Chiar până în prezent întâmpinăm resturile acelei înrâuriri dăunătoare în societatea românească. Influenţa slavonă pe acele timpuri nu era cutropitoare pentru Români, ci cel mult îi ţinea pe loc în desvoltarea lor culturală. Nu tot aşa se poate zice şi despre înrâurirea greacă, pentrucă aceasta căuta a se infiltra în tot organismul nostru social, a ne schimba la faţă, a ne greciza chiar. Aci era pericolul pentru noi. Românul în ţara lui era ca un peregrin sau colon, dacă nu intra prin cuscrii, prin căsătorii, prin mijloace permise ori nepermise – în vederile domnitorilor fanarioţi” [30].

„Nu este de mirat dacă – după toate aceste – vedem că Dositei, patriarhul Ierusalimului, dete lui Atanasie (cel care făcu unirea cu Roma), când acesta fu sfinţit de episcop „o instrucţie foarte amănunţită, în tot ce priveşte pe un arhiereu ortodox în datoriile sale de arhipăstor”, – cum spune D.St. Meteş [31] sau „frumoase instrucţiuni şi învăţături”, cum spune Dr. I. Lupaş, [32] între cari instrucţiuni şi învăţături frumoase pentru „un arhiereu ortodox” se află şi aceasta, – pe care nu bucuros o pomeneşte de altcum istoriografia română ortodoxă oficială -: „Trebuie Arhieria Ta slujba bisericii adică, ohtaiul, mineele şi alte cărţi, ce se cântă duminecile şi sărbătorile şi slujba de toate zilele, să te nevoieşti cu de-a-dinsul să se citească toate pe limba slavonească sau câinească, iar nu româneşte sau în alt chip” [33].

Să încheiem aceste mărturii ale istoricilor şi ale oamenilor noştri de cultură din trecut cu un citat din Sextil Puşcariu, profesor universitar şi preşedintele „Frăţiei ortodoxe române – FOR”:

“Înainte de ce neamul românesc să poată deveni un popor, vecinii noştri slavi au ajuns la organizaţii puternice de stat şi la o înflorire culturală atât de remarcabilă, încât ne-au silit să ne desvoltăm în umbra lor, au dat direcţia pentru veacuri întregi nu numai vieţii noastre de stat, ci mai ales desvoltării noastre culturale. La Slavii de sud înşişi, cultura aceasta era de origine bizantină, astfel încât, mai târziu, când începe influenţa grecească în ţările române, numai haina externă se schimbă, dar fondul rămâne acelaşi. Legaţi dar de orient cu cătuşe puternice, întreaga epocă veche a literaturii noastre se caracterizează prin influenţa aceasta orientală, a cărei trăsătură principală era dependenţa manifestărilor culturale de biserică, în special de ortodoxism”.

„De câte ori în epoca aceasta putem constata o mişcare, sau măcar un început de mişcare cu urmări importante pentru desvoltarea literaturii noastre în direcţie naţională, fie că avem a face cu întâiele traduceri sau cu cele dintâi tipărituri româneşti, fie că vedem înflorind istoriografia noastră naţională, totdeauna descoperim la temelia ei o influenţă apuseană”.

„Şi tot unei influenţe din apus se datoreşte renaşterea cu care se începe, şi pentru literatura noastră, epoca nouă”.

„E ceva mai mult decât o sută de ani de când a început să se sape brazde adânci între aceste două răstimpuri, de când Dunărea a crescut parcă, formând un hotar firesc între noi şi orient şi ni s’au deschis tot mai largi porţile spre vestul luminat, prin care pătrundeau obiceiuri europene, literatură apuseană şi gustul pentru îndeletniciri artistice. Iar când prin aceleaşi porţi intrară, ca nişte apostoli, în aureola luminii intensive, acei câţiva bărbaţi venind dela Roma, care, pe lângă ştiinţă, aveau şi focul entuziasmului şi cuvântul cald care încinge, atunci au mijit şi pentru noi zorile vremilor noui”.

„Petru Maior, Gheorghe Şincai, Samuil Micu Clain şi tovarăşii lor au săvârşit minunea resurecţiunii poporului român şi au imprimat direcţia în care avea să se desvolte spiritul public în tot cursul deceniilor următoare. Ei spuneau, în definitiv, acelaşi lucru pe care-l mai spuseseră odată, cu un veac în urmă, cronicarii. Dar îl prezentau altfel, îl propovăduiau cu puterea sufletului lor convins că spun un lucru important, şi-l descopereau unor ascultători capabili să simtă fiorii mândriei naţionale la singura rostire a cuvântului Traian. Oricât de exagerată a fost direcţia aceasta „latinistă”, faptul în sine că prin ea a luat fiinţă sentimentul nostru naţional şi naţionalizarea tuturor aspiraţiilor, a culturii şi a literaturii noastre, dovedeşte că prin ea s’a atins o coardă existentă, şi cea mai puternică, a sufletului nostru, firea noastră romanică. Tot ce c romanic în sângele nostru, tot ce ne leagă de fraţii noştri din vestul Europei, fusese înnăbuşit în noi în curs de veacuri, legăturile care ne-ar fi fost fireşti fuseseră tăiate şi capetele lor înnodate cu orientul străin nouă prin sânge şi aspiraţiuni. Şi acum, deodată, rupându-se cătuşele, care, din cauza vechimii lor, nu mai păreau artificiale, a svâcnit iar avântul nostru înnăscut, de care devenirăm mândri” [34].

Pentru unii dintre români, legaţi afectiv şi puternic de Biserica Ortodoxă, nu este uşor să citească aceste pagini. Căci ele reprezintă o punere sub semnul întrebării a unor lucruri intime, imprimate în noi timp de o mie de ani, şi care – bune sau rele – fac astăzi parte din structura sufletească românească.

Este însă un act de mare caracter să ai curajul să-ţi analizezi propriile structuri, să te întrebi cum au ajuns ele să-ţi fie imprimate în suflet, în gândire şi în caracter şi să ai curajul să le schimbi dacă ajungi să constaţi că ele nu sunt cele mai bune cu putinţă.

Astăzi, după ce alte invazii, şi în special cea comunistă, au imprimat în noi alte categorii de gândire şi alte structuri psihice dezastruoase, am ajuns la un moment crucial al istoriei noastre când, atât ca indivizi cât şi ca naţiune, este absolut necesar să reapreciem tot ce s-a imprimat în noi şi să ne uităm la toate alternativele care există şi – în libertatea de alegere pe care ne-o dă însuşi Dumnezeu – să alegem acel crez care reprezintă Adevărul şi acele structuri conceptuale şi morale care duc spre adevărata înflorire şi împlinire atât personală cât şi ca naţiune.

Care sunt acestea?

Înainte de a răspunde la această întrebare, este necesar să vedem şi mai clar de ce este atât de importantă o concepţie adevărată despre lume şi viaţă. Marxiştii au înţeles legătura organică dintre concepţia despre lume şi viaţă pe de o parte, şi natura societăţii şi natura vieţii omului pe de alta, şi de aceea ei au făcut din ideologie o problemă de stat primordială. De ce au ales şi de ce au considerat ei ateismul ca fiind o concepţie despre lume şi viaţă absolut vitală comunismului? Răspunsul la această întrebare va scoate în evidenţă foarte puternic legătura generală dintre orice concepţie despre lume şi viaţă şi tipul de societate căreia îi dă ea naştere.

Note

1. Cantemir, Descriptia Moldaviae, p. 152.
2. Xenopol, Istoria Românilor din Dacia Traiană, II. p. 115-119; D. Onciul, Originile principatelor române, Buc. 1899, p. 166.
3. D. Onciul, Din Istoria României, 1914, p. 15.
4. D. Onciul, Originile principatelor române, Buc. 1899, p. 140.
5. D. Onciul, Papa Formosus în omagiu lui T. Maiorescu, Bucureşti 1903, l. c., p. 631.
6. N. Dobrescu, Cursuri de Ist. bis. române, fasc. 12, p. 80-90.
7. Xenopol, op. cit., II, p. 119.
8. Xenopol, op. cit., II, p. 121-122.
9. D. Onciul, Românii în Dacia Traiană, Bucureşti 1902, p. 36.
10. Xenopol, op. cit., II, p. 122.
11. Xenopol, op. cit., VI, p. 178-9.
12. Xenopol, op. cit., VI, p. 184.
13. N. Iorga, Istoria literaturii religioase a Românilor până la 1688, p. 15.
14. D. Drăghicescu, Din Psihologia poporului român (Introducere), Bucureşti 1907, p. 223-225.
15. Ioan Bogdan, Românii şi Bulgarii, Bucureşti 1895, p. 20-21.
16. Gh.M. Ionescu, Influenţa culturii greceşti în Muntenia şi Moldova, Bucureşti 1900, p. 16, 18-19, 20-22.
17. D. Drăghicescu, Din Psihologia poporului român, p. 313-314.
18. D. Drăghicescu, op. cit., p. 315.
19. D. Drăghicescu, op. cit., p. 321-322 şi 332-333.
20. Xenopol, op. cit., X, p. 202-203.
21. E. Lovinescu, Istoria civilizaţiei române moderne, I, p. 8-10.
22. E. Lovinescu, op. cit., I, p. 12-14.
23. E. Lovinescu, op. cit., I, p. 17.
24. Sextil Puşcariu, Istoria literaturii române, Sibiu 1921, I. p. 13. Substragerile din text sunt ale autorului.
25. Xenopol, op. cit., VIII, p. 173.
26. N. Iorga, Istoria bis. rom., 1908, I, p. 273.
27. N. Iorga, op. cit., I, p. 275-6.
28. Xenopol, op. cit., VII, p. 238.
29. D. Drăghicescu, op. cit., p. 357-8.
30. Const. Erbiceanu, în prefaţă la Gh.M. Ionescu, Influenţa culturii greceşt,. Bucureşti 1900, p. 5-6.
31. St. Meteş, Istoria Bisericii şi a vieţii religioase a Românilor din Ardeal şi Ungaria, Arad 1918, p. 268.
32. Dr. I. Lupaş, Istoria bisericească a Românilor ardeleni, Sibiu 1918. p. 112.
33. St. Meteş, op. cit., p. 270. Publicate de T. Cipariu, Acte şi Fragmente, p. 240 urm.
34. Sextil Puşcariu, op. cit., I, p. 1-2. – A se vedea şi Adamescu-Dragomirescu, Literatura română modernă.