CREDINȚA ADEVĂRATĂ – IOSIF ȚON – MÂNTUIREA ÎN BISERICA ORTODOXĂ

„Vă îndemn să luptaţi pentru credinţa care a fost dată sfinţilor o dată pentru totdeauna. ”
Noul Testament, Epistola lui Iuda, versetul 3

Am văzut în capitolul precedent ce ne spune Biblia despre împăcarea noastră cu Dumnezeu. Oare aceste lucruri ni le spune şi Biserica Ortodoxă? Am fi fericiţi dacă ar fi aşa. Dar lucrurile stau altfel. În secolele de formare a teologiei creştine, în special în secolele III – VII, s-au adăugat, cum am văzut deja, multe elemente străine de învăţătura Bibliei. Şi în problema împăcării cu Dumnezeu, lucrurile au evoluat în direcţii care au reprezentat îndepărtări evidente de la Cuvântul lui Dumnezeu. Două au fost direcţiile pe care s-a dezvoltat învăţătura ortodoxă despre mântuire. Prima este învăţătura că mântuirea, iertarea de păcate, o acordă Biserica, prin preot. A doua este că mântuirea se obţine prin fapte bune, prin milostenii şi prin acte de penitenţă.

Să încercăm să le explicăm. Vom începe cu prima. Dogma ortodoxă spune că Dumnezeu a depozitat harul mântuitor în Biserică şi astfel Biserica este depozitara harului şi administratoarea harului. Aceasta înseamnă, practic, că omul se duce la preot şi se spovedeşte, adică îşi spune păcatele, şi apoi preotul îi împarte harul iertării. Preotul tratează problema acelui om cu Dumnezeu. Preotul se interpune astfel între om şi Dumnezeu. Omul nu mai merge direct la Dumnezeu pentru iertare şi mântuire, ci merge la preot. Şi preotul, ca reprezentant al Bisericii, îi administrează, acelui om, har mântuitor. În loc de a cita din tratate de teologie ortodoxă pentru a arăta că aceasta este într-adevăr învăţătura ortodoxă, prefer să redau o discuţie pe această temă, pe care am avut-o prin 1973 la Bucureşti cu un înalt prelat şi teolog ortodox, deoarece această discuţie ilustrează mai plastic problema. Interlocutorul meu mi-a făcut reproşul că noi, neoprotestanţii, rupem din trupul neamului, sau furăm oile din turma ortodoxă, şi astfel stricăm unitatea neamului. Eu l-am întrebat:

— Dacă mă duc la un beţiv, care-şi ruinează viaţa lui şi a familiei lui prin beţie, şi-i vestesc Evanghelia, iar el o primeşte şi prin aceasta se eliberează de beţie, înseamnă oare că v-am furat un om care aparţinea Bisericii Ortodoxe?

— Da, mi-a răspuns el categoric. Omul acesta aparţinea Bisericii. Voi prin predicile voastre doar îi deschideţi apetitul pentru lumea spirituală, dar în final nu-i daţi nimic. Biserica îi dădea în final totul. Biserica îi vede de suflet acestui om. Voi să-l lăsaţi în pace !

N-am înţeles exact ce voia să spună prin aceasta, şi rapid am decis să duc lucrurile la extrem, ca să putem astfel defini ce vrem să spunem. I-am zis:

— Hai să-l lăsăm pe beţiv deocamdată deoparte. Ce zici, dacă merg la un ateu şi-i predic Evanghelia, iar el se întoarce la Dumnezeu, şi atunci fur o oaie din turma ortodoxă?

— Nu, mi-a răspuns teologul ortodox, dacă el este un ateu adevărat, nu zic că furi de la noi. Dar, vezi, la noi nu există atei adevăraţi decât foarte puţini, chiar la vârf. Căci ceilalţi sunt atei de circumstanţă. Sunt atei din interes, ca să capete şi să-şi menţină o slujbă. Ei numai zic că sunt atei, dar în adâncul sufletului, tot cred în Dumnezeu. Şi, dacă au fost botezaţi în Biserică atunci când au fost mici, şi dacă în cursul vieţii lor au fost de două-trei ori la Biserică, pentru o cununie, pentru un botez etc., prin aceasta, ei au dat mandat Bisericii să le vadă de suflet. Şi Biserica va rezolva problema sufletului lor. Tu să-i laşi în pace !

La acest dialog care revelează poziţia practică a Bisericii Ortodoxe în problema mântuirii individului, voi adăuga o altă relatare tot atât de revelatoare. Era prin 1970. Eram la Oxford, unde studiam teologia, şi – în cadrul schimburilor culturale de atunci – un teolog român a ţinut o prelegere de teologie ortodoxă în cadrul universităţii. Am ascultat-o şi eu, desigur, cu interes. La sfârşitul prelegerii, s-a dat loc la întrebări din sală. Şi cineva a întrebat:

— În România aveţi libertate să tipăriţi literatură creştină?

Eram foarte curios ce va răspunde acest reprezentant oficial de la Bucureşti la o întrebare atât de spinoasă. Spre surprinderea mea, răspunsul a venit cu o întorsătură de o deosebită semnificaţie teologică :

— În România, noi tipărim cărţi teologice pentru preoţi, dar nu tipărim cărţi teologice pentru laici, căci nu este treaba laicilor să citească teologie. Preotul este cel ce trebuie să ştie cum se procedează în cele spirituale. Laicul se duce la preot, şi preotul îi rezolvă problemele sufleteşti.

În sală s-a produs rumoare. Căci cei mai mulţi auditori erau protestanţi, pentru care individul are intrare liberă directă, prin Iisus Hristos, la Dumnezeu şi nu are nevoie de mijlocirea preotului. Şi a le spune unor protestanţi că individul nu trebuie să citească literatură religioasă, ci să lase pe seama preotului treburile sufletului său, suna catastrofic.

Pentru a înţelege lucrurile şi mai în adânc, revin la prelatul de la Bucureşti. L-am întrebat care este reacţia lor la procesul de ateizare a ţării şi la atâtea restricţii impuse vieţii spirituale. Omul mi-a răspuns senin că atâta timp cât statul menţine Biserica Ortodoxă în structura ei esenţială, cu aparatul ei preoţesc în funcţie, Biserica administrează har naţiunii şi deci nu trebuie să ne îngrijoreze situaţia: Biserica mântuieşte naţiunea prin îndeplinirea slujbelor sacre.

S-ar putea răspunde că aceşti doi teologi ortodocşi români reprezintă oficialitatea actuală şi poziţia actuală a Bisericii Ortodoxe române atât de înfeudată regimului comunist de la Bucureşti şi că deci nu reprezintă adevărata teologie ortodoxă. Vom fi gata să recunoaştem că există o măsură de justificare într-o asemenea obiecţie, dar esenţialmente aceşti teologi redau poziţia fundamentală dogmatică a Bisericii Ortodoxe, şi anume că Biserica este cea care le administrează indivizilor mântuirea. Dogma zice că „nu există mântuire decât prin Biserică”.

Are oare această dogmă o bază în Biblie?

Teologii ortodocşi îşi bazează crezul acesta pe trei texte din Evanghelii. Primul este în Evanghelia după Matei 16:19, unde Domnul nostru Iisus Hristos îi spune lui Petru: “Îţi voi da cheile Împărăţiei Cerurilor, şi orice vei lega pe pământ, va fi legat în Ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ, va fi dezlegat în Ceruri”. Al doilea este în Evanghelia după Matei 18:15-20, un text care se referă la rezolvarea de către Biserică a certurilor dintre fraţi, la care vom reveni să-l analizăm mai îndeaproape. Al treilea este în Evanghelia după Ioan 20:22-23, unde Iisus Se arată apostolilor după înviere: „După aceste vorbe, a suflat peste ei şi le-a zis: ‘Luaţi Duh Sfânt! Celor ce le veţi ierta păcatele vor fi iertate şi celor ce le veţi ţinea vor fi ţinute’”. Teza Bisericii Ortodoxe este că cele spuse de Domnul Iisus, apostolilor, s-au transmis apoi şi episcopilor şi preoţilor, care alcătuiesc aparatul Bisericii; şi atunci, spune teza ortodoxă, este evident că i se dă Bisericii autoritatea de a ierta oamenilor păcatele şi de a le deschide acestora Cerul, iar Biserica realizează acest lucru prin preoţii ei.

Să vedem dacă aceasta este interpretarea corectă a acestor texte din Biblie.

Un principiu fundamental de interpretare a textelor din Sfânta Scriptură este că niciodată un text nu trebuie luat singur. Fiecare text trebuie interpretat în lumina tuturor celorlalte părţi din Sfânta Scriptură. Să vedem deci ce ne spun alte texte din Biblie, care aruncă o lumină asupra acestor texte prin care Domnul Iisus le dă autoritate apostolilor Lui să ierte păcatele.

Primul text explicativ este cel din Evanghelia după Matei 18:15-20. Aici Domnul Iisus îi explică lui Petru cum trebuie să fie rezolvate de către Biserică conflictele dintre fraţi:

„Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te şi mustră-l între tine şi el singur. Dacă te ascultă, ai câştigat pe fratele tău.

Dar, dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi inşi, pentru ca orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori.

Dacă nu vrea să asculte de ei, spune-l Bisericii; şi, dacă nu vrea să asculte nici de Biserică, să fie pentru tine ca un păgân şi ca un vameş.

Adevărat vă spun, că orice veţi lega pe pământ, va fi legat în Cer; şi orice veţi dezlega pe pământ, va fi dezlegat în Cer.

Vă mai spun iarăşi, că, dacă doi dintre voi se învoiesc pe pământ să ceară un lucru oarecare, le va fi dat de Tatăl Meu care este în Ceruri.

Căci acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor”.

Să interpretăm exact ce spune Domnul Iisus în acest text. Biserica este chemată să judece între doi membri ai ei care sunt în conflict. După ce Biserica decide care este vinovatul, ea trebuie să-i poruncească acestuia să repare ceea ce a stricat. Dacă acel membru al Bisericii nu ascultă de această dispoziţie a Bisericii, Biserica îl exclude din sânul ei şi prin aceasta “îl leagă”. Autoritatea pe care o dă Domnul nostru, Bisericii, este într-adevăr mare: ceea ce leagă Biserica aici rămâne legat în Ceruri. Dar vă rog să observaţi că această instrucţiune nu se referă la mântuirea celor din afară, ci se referă la felul de viaţă al celor deja mântuiţi, al celor ce deja au devenit membri ai Bisericii. Observaţia aceasta este de importanţă vitală.

Faptul că aşa trebuie interpretată această autoritate dată de Domnul Iisus, Bisericii, se vede din modul în care a aplicat-o însuşi apostolul Pavel. Lui, i s-a ivit un caz grav în Biserica din Corint, pe care el a întemeiat-o. S-a aflat că un membru al Bisericii trăieşte în adulter cu soţia tatălui său (evident o nouă căsătorie a tatălui său). Apostolul Pavel aude acest lucru când este departe într-un alt oraş. Şi el scrie Bisericii instrucţiuni ca să-l dea afară din Biserică pe omul acesta. Această excludere va avea consecinţe pe plan spiritual, spune apostolul Pavel: când omul este exclus din Biserică, el este „dat pe mâna lui Satan”, care îi va nimici trupul, dar totuşi spiritul acestui om va fi mântuit “în ziua Domnului Iisus” (întâia epistolă a lui Pavel către Corinteni 5:1-5). Omul care a fost astfel exclus din Biserică şi-a dat seama că a păcătuit şi s-a pocăit de păcatul lui. În consecinţă, în a doua epistolă scrisă Bisericii din Corint, apostolul Pavel le dă instrucţiuni să-l reprimească pe acest om în mijlocul lor: „…ca să nu-l lăsăm pe Satan să aibă un câştig de la noi; căci noi nu suntem în necunoştinţă de planurile lui” (A doua epistolă a lui Pavel către Corinteni 2:11). Apostolul, în mod evident, îi dă Bisericii adunate în plenul ei, dreptul de excludere sau de legare: “În Numele Domnului Iisus, voi şi duhul meu, fiind adunaţi laolaltă, prin puterea Domnului nostru Iisus, am hotărât ca un astfel de om să fie dat pe mâna lui Satan” (Întâia epistolă a lui Pavel către Corinteni 5:4-5); şi tot astfel, apostolul Pavel îi dă Bisericii adunate în plen, autoritatea de a-l ierta pe acest om după ce s-a pocăit: „Dar pe cine iertaţi voi, îl iert şi eu. În adevăr, ce am iertat eu – dacă am iertat ceva – am iertat pentru voi, în faţa lui Hristos” (A doua epistolă a lui Pavel către Corinteni 2:10).

Vedem deci că şi în Evanghelia după Matei 18, în învăţătura Domnului Iisus, şi în întâia şi în a doua epistolă a lui Pavel către Corinteni, în practica apostolului Pavel, legarea şi apoi iertarea de păcate este o problemă de disciplină bisericească, şi se referă la autoritatea Bisericii de a veghea ca membrii ei să ducă o viaţă morală curată. Din păcate, Biserica Ortodoxă nu exercită o asemenea funcţie, ci şi-a asumat o altă funcţie, şi anume aceea de a distribui har mântuitor, oricui i-l cere. Această autoritate nu i-a fost dată Bisericii. Această autoritate o menţine direct Domnul Iisus. Şi Domnul Iisus ne este prezentat în Noul Testament cum se apropie de fiecare individ, bate la uşa inimii lui, şi-i oferă mântuirea. Şi fiecare individ trebuie să-I răspundă direct Domnului Iisus şi să-L primească pe Iisus în viaţa lui. Primindu-L pe Iisus, omul primeşte mântuirea. Şi o primeşte de la Iisus, nu de la Biserică. Este adevărat însă că atunci când un individ Îl primeşte pe Domnul Iisus în viaţa lui, Domnul Iisus îl încorporează pe acel om în Biserica Sa. Omul mântuit de Iisus trebuie să facă parte din Biserica lui Iisus, deoarece Biserica este Trupul Domnului Iisus.

Mai trebuie explicat aici ceva deosebit de important, ceva ce merge la inima subiectului pe care-l discutăm aici şi la esenţa vieţii spirituale creştine: problema preotului şi a preoţiei. Ce este un preot? Ca să înţelegem esenţa preoţiei, trebuie să ne întoarcem înapoi la problema accesului omului la Dumnezeu. Am arătat cum toate religiile intuiesc faptul că accesul la Dumnezeu îi este barat omului. În foarte multe religii, accesul la Dumnezeu este rezervat unor persoane consacrate special pentru acest rol: preoţii. Aşa este cazul şi în Vechiul Testament, în religia pe care Dumnezeu i-a dat-o poporului Israel prin Moise, prin revelaţie specială.

În această religie, numai preotul putea aduce jertfa lui Dumnezeu. Omul laic trebuia să-i aducă, preotului, animalul de jertfă şi să-i spună, preotului, cu ce scop vrea să-I ofere lui Dumnezeu acea jertfă; iar preotul era cel ce prezenta jertfa lui Dumnezeu. Altarul pentru jertfă era plasat chiar în faţa Templului propriu-zis. În Templu nu puteau să intre decât preoţii, şi chiar şi aceştia erau aleşi special pentru a intra în prima sală a Templului, pentru slujba de tămâiere. Templul era însă împărţit în două săli, printr-o perdea masivă şi groasă. Dincolo de perdea, în ultima sală a Templului era „Sfânta Sfintelor”, adică sanctuarul cel mai sacru, în care era simbolizată prezenţa lui Dumnezeu Însuşi. În acel sanctuar avea dreptul să intre numai marele preot, o dată pe an, după ce făcea ritualuri speciale de curăţire.

Prin toate acestea se simboliza – li se indica oamenilor – că accesul la Dumnezeu nu este simplu, şi că nu le este deschis tuturor oamenilor. Numai preoţii puteau avea acces, până la un punct, şi numai marele preot avea acces până la Dumnezeu. Putem deci să spunem că preot este un om care are acces la Dumnezeu.

Să vedem acum ce se întâmplă în Noul Testament. Când Domnul nostru Iisus Hristos a murit pe cruce pentru păcatele noastre (care erau zidul sau perdeaua de despărţire între noi şi Dumnezeu), citim în Evanghelie că „Perdeaua dinăuntrul Templului s-a rupt în două de sus până jos” (Evanghelia după Marcu 15:38; Evanghelia după Matei 27:51; Evanghelia după Luca 23:45). Era normal ca atunci când păcatele omenirii erau ispăşite pe cruce, perdeaua care simboliza în Templu aceste păcate să fie ruptă. Dar ce simboliza această rupere? Aşa cum perdeaua simboliza blocarea accesului nostru la Dumnezeu, ruperea perdelei simbolizează deschiderea drumului nostru la Dumnezeu. Acest fapt ne este explicat clar în Epistola către evrei: „Astfel dar, fraţilor, fiindcă prin sângele lui Iisus avem o intrare liberă în Locul Preasfânt, pe calea cea nouă şi vie pe care ne-a deschis-o El, prin perdeaua dinăuntru, adică trupul Său, şi fiindcă avem un Mare Preot [Iisus] pus peste casa lui Dumnezeu, să ne apropiem cu o inimă curată, cu credinţă deplină, cu inimile stropite şi curăţite de un cuget rău şi cu trupul spălat cu o apă curată” (Epistola către evrei 10:19-22).

Pe crucea de la Calvar, trupul Domnului nostru a fost încărcat de păcatele noastre şi a fost frânt pentru noi. Prin frângerea aceasta, păcatele noastre au fost ispăşite, şi intrarea noastră sau accesul nostru la Dumnezeu a fost deschis. Pentru noi toţi. Adică pentru toţi cei ce-L primesc pe Iisus Hristos ca să le fie Mântuitor şi Domn personal. Şi toţi aceştia, adunaţi laolaltă, alcătuiesc Trupul lui Hristos, care este Biserica.

Dar, fiindcă toţi credincioşii creştini care s-au unit cu Iisus au acces la Dumnezeu, au intrare liberă la Dumnezeu – fapt care era o prerogativă a preotului – înseamnă că acum toţi sunt preoţi! Şi într-adevăr, în Noul Testament, ni se spune explicit şi fără echivoc că toţi creştinii sunt preoţi. Iată câteva texte revelatoare. Apostolul Petru le scrie unor credincioşi din Asia Mică şi iată ce le spune:

„Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată; pe voi, care odinioară nu eraţi un popor, dar acum sunteţi poporul lui Dumnezeu; pe voi, care nu căpătaserăţi îndurare, dar acum aţi căpătat îndurare” (întâia epistolă sobornicească a lui Petru 2:9-10).

Şi iată ce se spune în Apocalipsa despre toţi aceia care au fost mântuiţi prin sângele Domnului Iisus:

„A făcut din noi o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl Său” (Apocalipsa lui Ioan 1:6).

Tot în această carte se spune mai pe larg, ce a realizat Domnul nostru Iisus Hristos:

„Ai fost junghiat şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din orice seminţie, de orice limbă, din orice popor şi de orice naţiune. Ai făcut din ei o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul nostru, şi ei vor împărăţi pe pământ” (Apocalipsa lui Ioan 5:9-10).

Este semnificativ să vedem că nicăieri în Noul Testament nu se spune că Biserica creştină ar avea preoţi. Biserica creştină din Noul Testament are episcopi (cuvântul înseamnă „supraveghetori”), prezbiteri (cuvântul înseamnă „bătrâni”), păstori şi diaconi. Biserica nu are preoţi, deoarece ea este alcătuită din preoţi: toţi membrii Bisericii au acces direct la Dumnezeu prin Domnul Iisus, şi deci toţi sunt preoţi.

Ajunşi la acest punct, trebuie să semnalăm o anomalie în Biblia tipărită la Bucureşti de Biserica Ortodoxă în anul 1968. În cartea Faptele Apostolilor, cap. 20, v. 17-38 ni se povesteşte cum Sfântul Apostol Pavel se pregătea de o călătorie la Ierusalim, şi pentru aceasta a convocat o întâlnire la Milet cu prezbiterii Bisericii din Efes. În traducerea ortodoxă însă, în Faptele 20:17 citim că Apostolul Pavel i-a chemat acolo pe preoţii Bisericii din Efes.
L-am întrebat pe un înalt prelat al Bisericii Ortodoxe de la Bucureşti DE CE şi-au luat libertatea de a schimba textul Sfintei Scripturi.

Iată ce mi-a răspuns:

„Este adevărat că la data la care s-a scris cartea Faptele Apostolilor, slujitorii Bisericii se numeau prezbiteri. Dar mai târziu, Biserica a găsit de bine că ei trebuie să fie numiţi preoţi: şi deci, chiar dacă la data aceea, ei nu se numeau preoţi, pe baza deciziei de mai târziu a Bisericii, NOI îi numim preoţi”.

Aici se vede şi mai clar cum tradiţia este pusă deasupra Sfintei Scripturi:
pe baza unei decizii omeneşti, cuprinsă azi în tradiţie, se schimbă însuşi textul Sfintei Scripturi.

Schimbarea însă nu este numai de formă. Căci dacă Biserica are preoţi, deci oameni care singuri au acces la Dumnezeu, înseamnă că ceilalţi credincioşi nu au acces la Dumnezeu. Ei au nevoie de mijlocirea preotului ca să ajungă la Dumnezeu. Şi prin aceasta, clerului ortodox, i se dă monopol asupra accesului la Dumnezeu şi, implicit, monopol asupra vieţii spirituale a poporului.

Când, prin această tradiţie, s-a creat o clasă specială de preoţi în Biserica creştină, s-au creat automat o serie de probleme. Una dintre ele este aceea că individul nu mai este încurajat să aibă o viaţă spirituală personală. El nu mai trebuie să citească pentru sine Sfânta Scriptură şi alte cărţi de viaţă spirituală. El trebuie doar să se ducă la preot şi să-şi mărturisească păcatele. Preotul ştie restul şi preotul face restul. Faptul că individul nu mai este încurajat să aibă o relaţie personală cu Dumnezeu şi să se dezvolte astfel spiritual, are consecinţe catastrofale pentru viaţa naţiunii. Poporul este ţinut în întuneric şi niciodată nu este stimulat la viaţă spirituală.

O altă consecinţă este aceea că, din moment ce preoţii administrează harul mântuitor, tentaţia comercializării acestui har este inevitabilă. Astfel, s-a ajuns ca Biserica să aştepte ca individul să plătească pentru harul iertării. Culmea acestei comercializări a harului (care prin esenţa lui este gratuit !) a fost lansarea indulgenţelor care trebuiau cumpărate pentru iertarea păcatelor (vezi materialul video de mai jos)

Scandalul indulgenţelor a fost faptul imediat care l-a determinat pe MARTIN LUTHER să înceapă acţiunea de reformare a Bisericii.

O altă consecinţă este aceea că, dacă preotul poate să dea iertare pentru păcate, atunci individul poate duce o viaţă confortabilă în toate păcatele: singurul lucru de care trebuie să aibă grijă este să se ducă periodic la preot, să-şi mărturisească aceste păcate şi să dea un dar Bisericii. Biserica, prin preotul ei, are putere şi are grijă să-l absolve de toate păcatele. Situaţia aceasta nu încurajează o viaţă curată, o viaţă sfântă.

Lucrul acesta a fost sesizat de Biserică şi de aceea, dogma mântuirii prin Biserică şi de către Biserică nu a fost difuzată oamenilor de rând, nu le-a fost predicată şi explicată. Ea este ţinută mai mult ca învăţătură pentru preoţi şi pentru aceia dintre indivizi care, dintr-un motiv sau altul, vor să aprofundeze dogmele Bisericii. Pentru ca oamenii să fie stimulaţi să trăiască o viaţă decentă, pentru oamenii de rând se predică o altă învăţătură referitor la calea mântuirii şi anume că „omul este mântuit de păcatele sale prin fapte bune”.

Mă voi referi din nou, nu la tratate de teologie, ci la ceva mult mai explicit, la ceva văzut de toată lumea. Să facem o excursie la mănăstirile din Bucovina. Ctitorii acelor mănăstiri au avut o idee genială: să picteze pe pereţii exteriori ai bisericii, elementele esenţiale ale credinţei creştine. Biserica era foarte mică. Puţini oameni puteau intra în ea. Dar curtea mănăstirii, din jurul bisericii, era foarte largă. Mii de oameni puteau intra acolo. Şi atunci, dacă pe zidurile exterioare ale bisericii erau pictate elementele esenţiale ale credinţei, un preot putea ieşi afară să le explice oamenilor picturile şi să-i facă astfel să-şi cunoască credinţa. Picturile erau mijloace vizuale de învăţământ public.

Să vedem cum exprimă acele picturi, Calea mântuirii, adică accesul omului la Dumnezeu şi, în final, intrarea omului în Cer. Să intrăm pentru aceasta mai întâi la mănăstirea Suceviţa. Cum intrăm în curte, privirile ne sunt captivate de o pictură uriaşă, cuprinsă pe tot peretele Bisericii. Tabloul este menit să arate cum poate ajunge omul în Cer. Acest tablou este cunoscut sub numele de „scara virtuţilor”, deoarece el înfăţişează o scară lungă care porneşte de pe pământ şi merge până în Cer. Pe fiecare fus al scării stă scris un nume de virtute: cinste, adevăr, dreptate, milostenie, smerenie, blândeţe, facere de bine, răbdare, statornicie, înfrânare, cumpătare şi multe alte virtuţi. Pe scară se văd suflete ale unor oameni care tocmai au decedat şi care încep să urce spre Cer. Dacă unui om i-a lipsit o anumită virtute, pentru sufletul lui lipseşte o treaptă în scară, şi când calcă acolo, sufletul calcă în gol şi se prăbuşeşte în adânc, în iad. Oare cine are toate virtuţile?!? Cine poate ajunge atunci în Cer???

Este evident mesajul acestei picturi. Dacă vrei să ajungi în Cer, trebuie să fii virtuos, să cauţi, să te străduieşti, să lupţi din răsputeri ca să ai toate virtuţile. Numai aşa te primeşte Dumnezeu. Intrarea la Dumnezeu este consecinţa strădaniei omului de cultivare a virtuţilor sale. Trebuie să spunem că tabloul, ca un stimulator la viaţă morală, este genial. Dar ca teologie creştină, el contrazice Sfânta Scriptură, care spune că omul NU este mântuit prin faptele sale, ci prin moartea Fiului lui Dumnezeu în locul său.

Să mergem apoi la Voroneţ, această perlă a mănăstirilor pictate din Bucovina, şi să privim capodopera ei cea mai de seamă: „Judecata de pe urmă”. Să privim şi să-i înţelegem teologia. Sufletul omului este pus pe un taler al balanţei, iar pe celălalt taler sunt puse faptele lui bune. Dacă faptele lui bune sunt suficient de multe şi de grele, ele vor apăsa balanţa şi îl vor ridica pe om la Cer. Dacă faptele lui bune însă sunt puţine, balanţa se va înclina în jos, şi sufletul se va prăbuşi în iad, unde îl aşteaptă diavolii.

Nici într-o pictură, nici în cealaltă, moartea pe cruce a Fiului lui Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor de păcate şi pentru primirea lor la Dumnezeu nu îşi are locul.

Se va zice, poate, că acestea sunt reprezentări populare, pentru stimularea oamenilor la bine. Dar tocmai aceasta vrem noi să scoatem în evidenţă: ce anume a predicat Biserica Ortodoxă, poporului nostru, de-a lungul secolelor. Şi cele două picturi, de la Suceviţa şi Voroneţ, stau mărturie despre ceea ce a spus Biserica, poporului…

Când eram pastor la Oradea, am asistat odată la o înmormântare făcută de un preot ortodox. Am vrut să aud ce spune el, poporului, în predica sa. Preotul a vorbit despre a fi om cumsecade, om de omenie. Apoi a început să explice cum faptele bune ale omului, vor merge cu el dincolo, la judecata lui Dumnezeu. Îmi aduc aminte bine, căci m-au şocat puternic aceste cuvinte ale preotului: „Când vom sta la judecata lui Dumnezeu, singurul nostru prieten care va sta lângă noi, vor fi faptele noastre bune”. Am fost şocat, deoarece eu am învăţat din Biblie că prietenul meu la judecată va fi Fiul lui Dumnezeu, „care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine” (Epistola lui Pavel către Galateni 2:20).

Am citat deja textele din Scriptură care spun explicit că nu suntem mântuiţi datorită faptelor noastre, şi le repet aici:

„Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni” (Epistola lui Pavel către Efeseni 2:8-9).

„El ne-a mântuit, nu pentru faptele făcute de noi în dreptate, ci pentru îndurarea Lui…” (Epistola lui Pavel către Tit 3:5).

Aici s-ar putea să pună cineva întrebarea: Dacă nu suntem mântuiţi prin fapte bune, ci prin harul lui Dumnezeu, prin moartea lui Iisus în locul nostru, atunci care mai este motivaţia pentru fapte bune? Am văzut că deşi Biserica Ortodoxă crede că mântuirea o distribuie Biserica, pentru a-i stimula la fapte bune, ea le predică oamenilor că faptele bune îi vor ajuta să meargă în Cer. Biserica simţea că este nevoie de o puternică stimulare pentru fapte bune şi nu a găsit altă formulă decât să facă din faptele bune, condiţia mântuirii. Dar prin aceasta, ea contrazice Sfânta Scriptură.

Ce zice oare Sfânta Scriptură însăşi pe această temă? Ea zice multe, şi dacă o citim cu atenţie, găsim care sunt stimulentele pe care ni le dă Dumnezeu pentru a trăi o viaţă morală şi pentru a face fapte bune.

Întâi de toate, trebuie să vedem ordinea logică stabilită în Biblie.
În Epistola lui Pavel către Efeseni 2:9 ni s-a spus că nu suntem mântuiţi prin fapte, „ca să nu se laude nimeni”. Dar imediat, Apostolul Pavel adaugă:

„Căci noi suntem lucrarea Lui şi am fost creaţi în Hristos Iisus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte ca să umblăm în ele” (v. 10).

Sensul cuvântului „pentru” este, în acest text, “în vederea”: am fost creaţi în Iisus în vederea faptelor bune pe care Dumnezeu le-a planificat pentru ca noi să le realizăm în calitate de copii ai Lui.

Ordinea evenimentelor este aceasta: eu sunt om păcătos, Hristos a murit pentru mine, mie mi se comunică vestea aceasta bună, eu Îl primesc pe Mântuitorul, Spiritul lui Dumnezeu mă naşte din nou şi mă face copil de Dumnezeu şi apoi încep să realizez faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu să fie obligaţia mea în viaţa de copil al Lui. Pentru a ilustra această ordine, uneori desenez pe tablă un pom cu rădăcini, tulpină şi ramuri. Scriu pe rădăcini „Fapte bune” şi pe ramuri „Mântuire” şi apoi zic: Acesta este desenul ortodox, care presupune că dacă pun la rădăcina pomului vieţii mele fapte bune, într-o zi voi recolta mântuire. Dar acesta este un desen fals.

Şi apoi desenez alături, un alt pom şi pe acesta scriu pe rădăcini: „Jertfa Domnului Iisus pentru mine şi credinţa mea în El”. Pe tulpină în sus, scriu „Mântuire”, căci aceasta creşte din jertfa Fiului lui Dumnezeu pentru mine şi din faptul că eu L-am acceptat ca Mântuitor al meu personal. Apoi scriu pe ramuri: „Fapte bune”. Şi apoi explic că aceasta este ordinea naturală a lucrurilor: din jertfa Fiului lui Dumnezeu creşte mântuirea mea, şi roadele acestei mântuiri sunt faptele mele noi, fapte morale, fapte bune.

Cu alte cuvinte, eu nu fac fapte bune ca să fiu mântuit, ci fac fapte bune pentru că sunt mântuit. Sau, eu nu fac fapte bune ca să devin copil al lui Dumnezeu, ci fac fapte bune fiindcă am devenit copil al lui Dumnezeu: natura mea nouă, de copil al lui Dumnezeu, este cea care mă determină şi mă ajută să produc roadele pe care le aşteaptă Dumnezeu de la mine. Pentru clarificare, natura mea nouă este faptul că spiritul meu s-a unit cu Spiritul Sfânt şi acest Spirit Sfânt este cel ce mă conduce şi mă împuterniceşte să fac fapte bune.

După ce am stabilit ordinea naturală şi logică a evenimentelor vieţii spirituale, să vedem acum care este motivaţia pe care mi-o dă Biblia pentru a face faptele pe care mi le cere Dumnezeu.

Prima motivaţie este dragostea Lui, care stârneşte în mine spiritul de recunoştinţă. Apostolul Pavel spune că dragostea care L-a făcut pe Hristos să moară pentru păcatele sale “îl strânge”, sau îl „constrânge”, îi creează o obligaţie atât de mare, încât nu-i mai lasă nici o altă şansă, căci Iisus „a murit pentru toţi, pentru ca cei ce trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru Cel ce a ‘murit şi a înviat pentru ei” (A doua epistolă a lui Pavel către Corinteni 5:14-15).

Pentru că am ajuns să-mi dau seama cât a făcut El pentru mine, acum eu doresc din toată fiinţa mea să trăiesc pentru El, pentru Cel ce a murit pentru mine şi acum stă la dreapta lui Dumnezeu şi mijloceşte pentru mine.

A doua motivaţie este foarte pe larg dezvoltată în Noul Testament şi însumată sub termenul general de răsplătire. Esenţa ei este aceasta. Dumnezeu nu m-a creat pentru viaţa de aici. El m-a creat pentru Împărăţia Cerurilor. În viaţa de aici, El îmi formează caracterul şi îmi testează ascultarea şi credincioşia. El îmi dă aici sarcini, îmi cere să fac fapte bune, care implică renunţare la sine, disciplină şi jertfă.

Şi cu cât sunt mai ascultător de El, cu cât mă dovedesc mai fidel Lui şi mai demn de încredere, cu atât îmi va da poziţii mai mari şi mai glorioase în Împărăţia Cerurilor. Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos ne-a învăţat lucrurile acestea. El ne compară cu nişte robi cărora regele le-a încredinţat averile sale spre administrare. Când se va întoarce Regele, el va cerceta credincioşia fiecărui rob. Iată ce spune El că va face Regele cu robul credincios: „Ferice de robul acela pe care Stăpânul său, la venirea Lui, îl va găsi făcând aşa! Adevărat vă spun că îl va pune [îi va da autoritate sau stăpânire] peste toate averile Sale” (Evanghelia după Matei 24:46-47). Şi Domnul ne spune ce-i va zice El acelui om care a făcut tot ce i-a cerut Dumnezeu să facă: „Bine, rob bun şi credincios; ai fost credincios în puţine lucruri, te voi pune peste multe lucruri; intră în bucuria stăpânului tău” (Evanghelia după Matei 25:21).

Apostolul Pavel ne spune că „fiecare îşi va lua răsplata după osteneala lui”, căci „noi suntem împreună lucrători cu Dumnezeu”, şi apoi continuă spunându-ne că lucrarea pe care am făcut-o noi pe pământ va fi pusă la proba focului: „Dacă lucrarea zidită de cineva pe temelia aceea [care este Iisus Hristos] rămâne în picioare, el va primi o răsplată. Dacă lucrarea lui va fi arsă, el îşi va pierde răsplata. Cât despre el, va fi mântuit, dar ca prin foc” (Întâia epistolă a lui Pavel către Corinteni 3:8-15).

Prin urmare, este posibil să ajungi în Cer datorită faptului că ai fost mântuit prin jertfa Domnului Iisus, dar să constaţi că acolo tu nu ai nici o răsplată, adică ţie, Dumnezeu nu-ţi spune că te va pune peste multe, nu-ţi va da poziţie de autoritate şi de glorie. Apostolul Pavel spune că „toţi [aceasta se referă la copiii lui Dumnezeu] trebuie să ne înfăţişăm înaintea Scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să-şi primească răsplata pentru binele sau răul pe care îl va fi făcut când trăia în trup”. Şi referitor la această judecată el adaugă că noi „cunoaştem deci frica de Domnul” şi spune că „de aceea ne şi silim să-I fim plăcuţi” (A doua epistolă a lui Pavel către Corinteni 5:10, 11, apoi 9). Iată deci motivaţia pentru fapte bune: de ele depinde poziţia noastră în Împărăţia Cerurilor, care va fi decisă la tronul de judecată al Domnului nostru Iisus Hristos.

În concluzie: Intrarea noastră în Ceruri se face pe baza lucrării Domnului Iisus pe cruce pentru noi; poziţia noastră în Ceruri se va decide pe baza lucrării noastre pentru Iisus.

Să ne amintim şi de faptul că Domnul Iisus ne-a învăţat să nu ne adunăm comori pe pământ, ci să ni le acumulăm în Ceruri. Un lucru este să ştii că ai dreptul să intri în Cer (aceasta este mântuirea); altul este să ştii ce comori vei obţine acolo (în termeni biblici aceasta este „moştenirea”). Mântuirea este un dar al lui Dumnezeu, prin har, pe bază de credinţă. Moştenirea ne este dată ca răsplată pentru faptele noastre în calitate de copii ai lui Dumnezeu (vezi Epistola lui Pavel către Coloseni 3:23-24 şi Epistola lui Pavel către Romani 8:16-17).

Cine studiază cu atenţie şi ia în serios învăţătura Noului Testament despre Împărăţia Cerurilor şi despre locul nostru acolo, va căpăta extraordinare motivaţii pentru trăire în credincioşie faţă de Dumnezeu şi pentru fapte morale şi nobile.

Să rezumăm acest capitol dedicat învăţăturii ortodoxe despre mântuire.
Pe lângă faptul că nu este conformă cu Sfânta Scriptură, această învăţătură are consecinţe dezastruoase pe plan individual şi pe plan social.

Învăţătura că Biserica îl mântuie pe om, îl face pe acesta să nu se mai preocupe de relaţia lui cu Dumnezeu şi să nu caute o relaţie personală cu Dumnezeu. Şi de vreme ce nu o face, viaţa lui spirituală este redusă, este practic atrofiată. În special introducerea conceptului de preot, ca om care ştie şi are autoritate să trateze cu Dumnezeu pentru ceilalţi oameni, se vede a fi ucigătoare pentru viaţa spirituală a individului. Am văzut că după Noul Testament, fiecare creştin este un preot, adică are acces personal la Dumnezeu, prin unica mijlocire a lui Iisus Hristos.

Când omul este aruncat singur înaintea lui Dumnezeu ca să-şi rezolve el însuşi problemele relaţiei lui cu Creatorul său, atunci omul este stimulat să citească pentru sine Sfânta Scriptură şi alte scrieri creştine, din care să înveţe cum să-şi cultive relaţia personală cu Dumnezeu. În acest proces de studiu, de meditaţie, de rugăciune, de părtăşie sau comuniune personală cu Dumnezeu, omul îşi cultivă spiritul şi se dezvoltă spiritual. Observaţi că protestanţii nu sunt împotriva citirii altor scrieri creştine pe lângă Biblie. Dimpotrivă, ei stimulează citirea cărţilor creştine din toate secolele, dar insistă că ele nu trebuie să fie puse pe picior de egalitate cu Biblia, ci trebuie întotdeauna să fie citite în lumina Bibliei. Şi tot ce contrazice Biblia trebuie să fie respins în mod categoric.

Aceasta este cea mai mare realizare a Reformei: individualizarea relaţiei cu Dumnezeu, punerea fiecărui individ în postura de a-şi dezvolta propria sa viaţă spirituală. Şi când o societate este formată din indivizi în bune relaţii cu Dumnezeu şi cu o bogată viaţă spirituală, întreaga societate clocoteşte de viaţă dumnezeiască.

Reforma a avut loc în prima jumătate a secolului al XVI-lea. Ea a pornit prin MARTIN LUTHER în Germania şi, sub influenţa a ceea ce se întâmpla în Germania, s-a produs şi în Anglia şi în Elveţia. Din aceste trei ţări, s-a răspândit în restul Europei de Apus. Formele noi de religie creştină au căpătat în fiecare ţară alt nume. Numele general este de religii protestante. La noi în ţară, s-a mai introdus şi distincţia între culte protestante şi culte neoprotestante. Este necesar deci să clarificăm denumirile acestea.

În Anglia, religia reformată a ajuns să fie numită religia anglicană. În Germania s-a numit religia luterană. În Elveţia, la Geneva, a trăit marele reformator Jean Calvin. Forma lui de religie, care s-a răspândit în Scoţia, în Olanda, în Ungaria şi în alte ţări, a ajuns să fie numită religia reformată. Toate aceste reforme au lăsat problema botezului neatinsă: ele au continuat să boteze copiii mici. Prin anul 1524 însă au apărut în Elveţia grupuri de reformatori care au decis că reforma trebuie adusă şi la domeniul botezului şi trebuie reintrodus botezul la maturitate, atunci când individul însuşi este capabil să decidă şi să aleagă pentru sine religia creştină. Deoarece toţi aceştia fuseseră botezaţi când au fost mici, şi deoarece ei au decis că ei înşişi trebuie să se boteze din nou, ei au primit numele de anabaptişti, ceea ce înseamnă rebotezaţi.

Anabaptiştii s-au răspândit rapid în Germania, în Olanda şi în alte ţări ale Europei. Ei au căpătat diferite nume. De exemplu, în Olanda au ajuns să fie numiţi menoniţi. În Germania au fost numiţi huteriţi. Spre sfârşitul secolului al XVI-lea, în Anglia a apărut o mişcare, în sânul anglicanismului, care cerea separarea Bisericii de stat. Oamenii aceştia, care cereau totala independenţă a Bisericii locale, s-au numit separatişti. Ei au fost persecutaţi în Anglia şi s-au refugiat în Olanda. Acolo au ajuns în contact cu menoniţii, şi de la ei au învăţat practica botezului adulţilor. Pe la 1608, un grup dintre ei s-a întors înapoi în Anglia şi acolo a format prima Biserică Baptistă (renunţând la prefixul „ana”, de la anabaptişti). De acolo, baptiştii s-au răspândit în America, în Europa şi pe toate celelalte continente.

Prin secolul al XIX-lea au apărut noi forme de protestantism, cum ar fi gruparea cunoscută în Anglia sub numele de Plymouth Brethren. Când aceştia s-au răspândit în România, începând de la 1900, ei şi-au luat numele de Creştini după Evanghelie. La începutul secolului nostru au apărut apoi penticostalii. La noi în ţară, baptiştii, creştinii după Evanghelie şi penticostalii sunt cuprinşi sub denumirea de culte neoprotestante. Lor li se adaugă şi adventiştii, care sunt o încercare de unire a creştinismului cu unele practici iudaice, cum ar fi ţinerea sabatului (alegerea sâmbetei ca zi de odihnă în locul duminicii) şi acceptarea îndrumărilor cu privire la mâncăruri curate şi necurate din Legea lui Moise.

Unii baptişti nu sunt de acord cu faptul că sunt incluşi între neoprotestanţi, deoarece baptiştii au apărut odată cu celelalte mişcări protestante. Există totuşi anumite justificări pentru includerea lor între neoprotestanţi. Prima este faptul că ei au dus protestantismul mai departe decât ceilalţi protestanţi, prin introducerea botezului adulţilor şi prin separarea Bisericii de stat. A doua justificare este marea asemănare dintre creştinii după Evanghelie, penticostali, adventişti şi baptişti, atât în anumite doctrine, cât şi în forma de închinare, în modul de a predica Evanghelia şi în felul de viaţă deosebit de al altora. […]
Includerea baptiştilor între cultele neoprotestante este deci destul de normală.