CREDINŢA ADEVĂRATĂ – IOSIF ŢON – ÎNTREBĂRI FUNDAMENTALE ŞI VITALE

„Vă îndemn să luptaţi pentru credinţa care a fost dată sfinţilor o dată pentru totdeauna. ”
Noul Testament, Epistola lui Iuda, versetul 3

CAPITOLUL 1
ÎNTREBĂRI FUNDAMENTALE ŞI VITALE

„Unde vei găsi cuvântul
Ce exprimă adevărul?”

se întreba Mihail Eminescu agonizând în căutarea expresiei potrivite. Prin aceasta el ne lăsa să înţelegem că adevărul îi era cunoscut şi că dificultatea lui stătea numai în găsirea formei adevărate de comunicare. Chiar dacă ar părea prezumţios să-l contrazicem pe marele nostru poet naţional, trebuie să spunem că pentru omul modern ceea ce este greu de găsit nu este cuvântul ce exprimă adevărul, ci adevărul însuşi. Adevărul despre noi înşine, despre sensul şi rostul vieţii, despre natura lumii în care trăim, despre cosmos, despre destin sau despre lipsa unui destin. Cu alte cuvinte, cine sunt eu? Cum am ajuns să fiu ceea ce sunt? De ce exist? Unde merg de aici? Cine a făcut această lume şi cu ce scop? Sunt oare eu şi tot universul doar un produs al întâmplării oarbe, sau ne-a conceput şi ne-a creat Cineva? Şi dacă există acel Cineva, de ce se ascunde căutării mele? Şi cum pot eu să ştiu ce scop are cu mine şi cum pot să intru în legătură cu El?

Răspunsul corect la aceste întrebări este adevărul pe care îl caută omul, fiecare om. Adevărul despre noi înşine, despre lumea în care trăim şi despre direcţia destinului nostru.

De răspunsul la aceste întrebări fundamentale cu privire la existenţă depinde modul de viaţă pe care o vom trăi. Noi ne vom fixa obiectivele sau idealurile sau ţelurile în lumina a ceea ce considerăm a fi adevărul despre lume şi viaţă. În această lumină (sau întuneric!) vom decide dacă viaţa noastră va fi o goană după plăceri imediate, câştigate cu orice preţ, sau va fi o aspiraţie după idealuri înalte şi eterne. Chiar dacă noi nu ne dăm seama, ceea ce am acceptat că este adevărul despre lume şi viaţă ne determină toate acţiunile şi de asemenea tot caracterul.

În căutarea noastră după adevărul acesta atât de vital şi de determinant, este natural să ne adresăm diferitelor şcoli de gândire, să ne adresăm marilor gânditori, literaţi, poeţi, să ne adresăm diferitelor religii, să ne adresăm oricui ar putea să ne dea o cheie pentru dezlegarea misterului existenţei.

Şi aici începe nedumerirea noastră. Răspunsurile la întrebările noastre sunt atât de diferite şi atât de contradictorii încât ne aruncă în disperare. Cine are oare dreptate? Toţi cei ce vorbesc pe aceste teme, de la filozofi, la politicieni, la preoţi sau la alţi predicatori, sunt atât de siguri de ei înşişi, sunt atât de autoritari, atât de persuasivi încât, pentru moment, fiecare dintre ei ni se pare a spune adevărul şi, când îi ascultăm, suntem gata să le dăm crezare, să-i urmăm şi să ne clădim viaţa pe ceea ce ne spun ei. Apoi, când între noi şi ei se interpune o distanţă sau când ceea ce ne-au spus îşi pierde farmecul noutăţii, sau când ascultăm pe altcineva cu o altă învăţătură, ceea ce am crezut o vreme ni se pare amăgire, ne pierdem credinţa şi începem din nou căutarea.

Ca să complice şi mai mult lucrurile, pe lângă factorul raţional intră în joc şi factorul emotiv sau pasional. Adică, dorinţele noastre fizice, de confort, de lux, de sex, sau cele de rang, de prestigiu, de acceptare socială sunt de obicei atât de puternice încât satisfacerea lor ne face să uităm de principii, de argumente, de logică, de credinţă. Şi chiar dacă raţiunea ne spune că deasupra satisfacţiilor imediate există idealuri şi ţeluri eterne, pe acestea le ignorăm sau le negăm când este vorba să alegem între ele şi satisfacerea dorinţelor fizice. Cu alte cuvinte, impulsurile noastre animalice sunt mai puternice decât conceptele noastre raţionale sau religioase. Adeseori noi respingem orice concepte metafizice sau religioase nu pentru că ne-ar cere-o logica, ci fiindcă aceste concepte stau în calea satisfacerii imediate a imperioaselor dorinţe sexuale, sau de prestigiu, sau de orgoliu, sau de ambiţii, de ură sau de răzbunare. Noi deci nu suntem numai fiinţe raţionale, ci şi pasionale, şi pasiunile de cele mai multe ori ne obscurează raţiunea. Şi datorită acestui fapt, adeseori noi acceptăm o concepţie despre lume şi viaţă nu pentru că ea este raţională şi credibilă, ci fiindcă ne convine, deoarece ea este în acord cu pasiunile noastre. Sunt mulţi aceia care cred interpretarea seculară, desacralizată, ateistă a lumii nu fiindcă le-o impune logica, ci fiindcă le-o impun simţurile. Ei nu cred fiindcă e raţional, ci cred fiindcă le convine.

Pentru românii care au avut posibilitatea să iasă din România şi să călătorească în alte ţări, situaţia este şi mai complicată. Pe de o parte, în ţară au fost prizonierii unei singure ideologii, negativistă şi reducţionistă, de care abia au aşteptat să scape. Pe de altă parte, în ţările apusene în care au ajuns este o atât de mare varietate de opinii şi, mai ales, un atât de mare libertinaj şi o atât de mare goană după plăceri şi după satisfacţii imediate, încât o alegere clară şi o fixare într-o anumită direcţie bine precizată pare nu numai imposibilă, ci chiar indezirabilă. Omului i se pare că e mai bine să guste din toate, să le încerce pe toate. O fixare într-una dintre posibilităţi i se pare a fi o renunţare la libertate.

Situaţia mai este complicată încă de doi factori. Unul e acela că viaţa trebuie luată iarăşi de la capăt. Pentru a-şi face o „situaţie”, omul trebuie să lucreze din greu, şi aceasta îi reduce timpul pentru gândire, pentru cercetare şi pentru viaţă spirituală. Al doilea factor este lipsa de acceptare din partea societăţii în care a ajuns. Ţările apusene dezvoltă tot mai puternic antipatia faţă de mulţii (prea mulţii) străini care le vin în ţară. Puţini sunt românii care îşi vor găsi un mediu în care să fie realmente acceptaţi.

Cei mai mulţi îşi vor forma un mic ghetou al lor înşişi, străini în ţară străină. Ce să iei atunci şi ce să înveţi de la o societate care te respinge? Sunt foarte mulţi românii care dezvoltă o atitudine atât de critică faţă de ţara în care au ajuns, încât nu mai pot vedea nimic bun în naţiunea aceea. Ei rămân doar cu melancolica tânjire după tradiţiile româneşti lăsate în urmă, pe care acum ar vrea să le păstreze, dar neştiind exact de ce ar trebui ele păstrate.

Pe de altă parte, în Statele Unite, presiunea societăţii îl împinge pe român să uite ţara din care a plecat şi să se americanizeze. Geniul acestei ţări stă tocmai în capacitatea ei de a topi toate populaţiile ce intră în ea şi de a le forma într-o nouă naţiune, cea americană. Fenomenul este aşa de puternic, încât în decurs de o generaţie, copiii emigranţilor ruşi, germani, maghiari sau români sau de orice altă naţionalitate uită limba părinţilor şi sunt complet americanizaţi.

Aşadar, în anumite ţări suntem confruntaţi cu fenomenul de respingere, în altele, cu fenomenul de topire, de deznaţionalizare. Este natural atunci să începem să ne punem nişte întrebări capitale.

Cât să luăm de la alţii? Ce să luăm de la alţii? De ce să luăm aceste lucruri şi nu altele? Cât să păstrăm din propriile noastre tradiţii şi crezuri şi de ce să le păstrăm pe acestea şi nu pe altele? Iată întrebări pe care românii ajunşi în Apus trebuie să şi le pună. Iar mâine, când România va ieşi din noaptea actualei dictaturi despotice şi va reintra în circuitul de idei european şi mondial, acestea vor fi întrebări pe care vor trebui să şi le pună toţi românii.

Iată aşadar o mulţime de întrebări fundamentale şi vitale şi o mulţime de probleme şi de complicaţii. Care este răspunsul cel adevărat? Care este soluţia cea bună? Există oare posibilitatea de a găsi adevărul şi de a afla soluţia salvatoare?

Dacă n-am crede că există un adevăr şi o soluţie, nu ne-am fi apucat să scriem această carte. Noi nu împărtăşim părerea acelora care spun că este suficient să-i pui omului întrebările şi să-i defineşti problemele, căci atunci el va găsi singur răspunsul şi soluţia. Noi nu credem că omul trebuie să descopere el însuşi răspunsul, ci credem că adevărul îi este dat. De cine şi cum îi este dat şi care este acel adevăr, acestea fac substanţa unor capitole ulterioare din această carte.

Pentru a ajunge însă acolo, este nevoie încă de elaborare asupra problematicii. Este nevoie să arătăm, chiar şi în linii extrem de generaliza¬toare, cum a ajuns omenirea la diversitatea ei actuală şi să definim cât de cât criza de spiritualitate în care se află lumea noastră. Este necesar de asemenea să definim câteva dintre răspunsurile şi soluţiile care i se oferă omului astăzi. Abia astfel vom fi pregătiţi să înţelegem şi să acceptăm adevărul care ni se oferă.