CREDINȚA ADEVĂRATĂ – IOSIF ȚON – ÎNCERCĂRI DE REFORMĂ ÎN BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ – PARTEA ÎNTÂI

„Vă îndemn să luptaţi pentru credinţa care a fost dată sfinţilor o dată pentru totdeauna. ”
Noul Testament, Epistola lui Iuda, versetul 3

PROF.DR. IOSIF ŢON – CREDINŢA ADEVĂRATĂ (1988)
CAPITOLUL 13 – ÎNCERCĂRI DE REFORMĂ ÎN BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ (I)

Cartea aceasta ar fi putut să se încheie cu capitolul intitulat „Ce înseamnă spiritualitate?”. Dar datorită faptului că această carte li se adresează românilor ortodocşi, ca să-i ajute să înţeleagă care sunt opţiunile care le stau astăzi în faţă pe plan spiritual, şi datorită faptului că istoria ne ajută să ne înţelegem mai bine propriile noastre opţiuni, credem că este bine să ne uităm în istoria recentă a Bisericii Ortodoxe române şi să învăţăm din experienţa câtorva înaintaşi – preoţi ortodocşi români – care, în prima jumătate a secolului nostru, au descoperit ei înşişi adevăratul miez al Evangheliei şi care au încercat să predice în Biserica Ortodoxă mântuirea personală prin Isus Cristos, prin credinţa în jertfa Lui pe cruce în locul nostru.

Cum au ajuns aceşti preoţi la înţelegerea esenţei Evangheliei? Cum au văzut ei Biserica şi starea ei după ce au ajuns ei înşişi la această înţelegere şi cum şi-au văzut ei locul şi menirea în Biserică din momentul acela? Cum a reacţionat ierarhia Bisericii când ei au început să predice Evanghelia aşa cum este ea scrisă în Sfânta Scriptură?

Experienţa lor istorică ne va pune şi mai cu hotărâre întrebarea: poate fi schimbată Biserica Ortodoxă? Poate ea să fie reînnoită sau chiar renăscută? Există chiar acum în sânul ei mulţi preoţi şi mireni care se roagă pentru o astfel de reînnoire şi care speră că acest lucru se va întâmpla.
Citind mărturia istoriei oamenilor de care ne vom ocupa în continuare, vă veţi da seama de toate problemele care se ridică atunci când cineva vrea să aducă un suflu înnoitor în Biserica Ortodoxă. Experienţa lor trebuie să fie cunoscută. Aflând care au fost lucrurile de care s-au izbit ei, nu veţi fi surprinşi de lucrurile de care vă veţi izbi voi, cei ce veţi lucra din interiorul Bisericii la înnoirea şi la renaşterea ei.

Vom reda deci experienţa a trei preoţi ortodocşi români:

Dumitru Cornilescu, Tudor Popescu şi Iosif Trifa

Vom relata pe scurt istoricul lor şi vom cita din scrierile lor, ca să ştiţi exact ce au crezut şi ce au vrut ei să realizeze, şi apoi vom arăta cum a reacţionat ierarhia Bisericii Ortodoxe la acţiunile lor.

DUMITRU CORNILESCU

Dumitru Cornilescu s-a născut în anul 1881 în comuna Slasoma din judeţul Mehedinţi.
Tatăl lui era învăţător, dar bunicii lui, atât dinspre tată cât şi dinspre mamă, fuseseră preoţi.
Dumitru a simţit şi el chemarea spre preoţie şi s-a dus să studieze teologia la Bucureşti.

Dumitru nu se mulţumea cu formele şi cu ritualurile. El voia să pătrundă mai adânc, în adevăratul înţeles al creştinismului. Directorul Seminarului Teologic i-a văzut această dorinţă şi i-a dat un catalog de cărţi religioase din străinătate, sugerându-i să-şi comande acele cărţi şi să le citească. Prin acestea a început adevărata formare a lui Dumitru. Citind aceste cărţi, în engleză, franceză şi germană, el a constatat că toate vorbeau despre o viaţă creştină deosebită, cu totul diferită de viaţa religioasă pe care o vedea în ţara lui. În curând i-a venit ideea să traducă din aceste cărţi şi să publice din ele în revistele de pe atunci. Apoi a început să şi tipărească unele dintre aceste cărţi în întregime. Scriitorii care i-au căzut în mână şi din care a tradus se numeau: Frank Thomas, F. Bettex, R.A. Torrey, S.D. Gordon, J.H.M. Conkey, George Müller, C.H. Mackintosh şi alţii.

În acei ani de studenţie la seminar, Dumitru Cornilescu s-a alăturat bisericii Sf. Ştefan, numită şi Cuibul cu Barză din Bucureşti, unde preot era Tudor Popescu, un tânăr cu o ţinută morală aleasă şi cu un excelent dar de vorbitor. Predicile lui începuseră să atragă mulţi oameni, printre care şi o seamă de intelectuali din capitală.

Tudor Popescu l-a făcut pe Dumitru Cornilescu diacon al bisericii şi i-a dat posibilitatea să-şi distribuie tipăriturile în Biserică.

În cărţile pe care le citea cu aviditate şi pe care le traducea cu pasiune, Dumitru Cornilescu observa repetate referiri la Biblie. El însă încercase să citească Biblia în româneşte şi nu înţelesese nimic din ea. El nu ştia de ce străinilor le place Biblia atât de mult. Treptat însă a ajuns să înţeleagă că problema nu era Biblia însăşi, ci modul în care era ea tradusă în româneşte. Şi, pentru un om pasionat de traduceri, gândul următor a venit în mod natural: să facă o nouă traducere a Bibliei în limba română modernă, o traducere într-un stil cursiv, pe înţelesul tuturor. Şi-a dat însă seama că o asemenea lucrare cere mulţi ani de lucru şi el nu vedea cum ar putea să se dăruiască ani de zile în exclusivitate acestei lucrări.

Dumnezeu însă lucrează pe multe planuri deodată. În timpul acesta, o doamnă din înalta societate românească, prinţesa Raluca Calimachi, se afla în Elveţia cu soţul ei Cantacuzino Paşcani, care era preşedintele Camerei Conservatoare a României din acea vreme. Frecventând cercuri religioase de la Geneva, prinţesa a ajuns la o cunoaştere personală a Domnului Isus şi la o înţelegere a valorii pe care o are Biblia în viaţa unei naţiuni. Ea tocmai primise o moştenire substanţială de la mama ei, şi a decis să o cheltuiască pentru tipărirea Bibliei în limba română. S-a întors la Bucureşti şi a intrat în discuţii cu câţiva prelaţi pentru realizarea proiectului. Unul dintre aceştia i-a explicat că traducerile Bibliei în limba română sunt toate prea fidele limbii slavone şi deci nu merită să fie retipărite. Ceea ce ar trebui făcut ar fi o nouă traducere, direct din ebraică şi din greacă, într-o limbă populară românească.

Prinţesa a pornit atunci în căutarea unui tânăr traducător şi… l-a găsit pe Dumitru Cornilescu.
În 1916, Dumitru a absolvit Seminarul Teologic Ortodox şi a fost hirotonisit ca preot-călugăr la Huşi.
Prin înţelegere între prinţesa Calimachi şi episcopul Nicodim, a doua zi după hirotonisire, Dumitru Cornilescu a plecat la conacul prinţesei din satul Stăuceşti, judeţul Botoşani, şi a început să lucreze la traducerea Bibliei. După un lucru neîntrerupt de patru ani, Biblia era gata pentru tipărit. În anul 1920 a tipărit la Bucureşti „Cartea Psalmilor sau Psaltirea împăratului David”, în editura Societatea Evanghelică Română, tipografia Gutenberg. În anul 1921 a tipărit Noul Testament şi, mai târziu în acelaşi an, întreaga Biblie, în aceeaşi editură.

Lucrând la traducerea Bibliei şi citind în paralel alte cărţi care-l ajutau să înţeleagă textul biblic, Dumitru Cornilescu a ajuns să înţeleagă cu adevărat lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu prin Fiul Său Isus Cristos, pentru mântuirea noastră, şi modul în care se poate obţine această mântuire.

Din fericire pentru noi, Dumitru Cornilescu a scris mai târziu o broşură în care a povestit modul în care a ajuns să vadă lumina adevărului dumnezeiesc. Vom reda acum în continuare, în întregime, această povestire.

CUM M-AM ÎNTORS LA DUMNEZEU ŞI CUM AM SPUS ŞI ALTORA
O istorie adevărată de Dumitru Cornilescu

Spre traducerea Bibliei

Eram la Seminar şi învăţam pentru a deveni preot. Nu ştiam ce înseamnă să ai un Mântuitor personal. Dintr-o pornire lăuntrică îl iubeam fără să-L cunosc.

Câteodată mă gândeam la viitoarea mea slujbă, dar nu puteam vedea cum va fi.
Într-o zi am primit de la directorul seminarului un catalog cu foarte multe cărţi religioase din străinătate. Am rămas uimit când am văzut atât de multe cărţi creştine, întrucât pe vremea aceea, la noi în ţară, erau foarte puţine.

Am început să comand aceste cărţi şi să le citesc. Pe când le citeam, am aflat că toate vorbeau despre o viaţă creştină deosebită, cu totul diferită de viaţa religioasă de la noi. Ideea unei astfel de vieţi mă înflăcăra din ce în ce mai mult şi îmi ziceam mereu: „Asta are să fie slujba mea când mă voi face preot: să fac cunoscut poporului nostru această viaţă”. Dar cum?

Nu m-am mulţumit să aştept până să mă fac preot. Am început încă din Seminar să traduc câteva capitole din aceste cărţi; uneori chiar cărţi întregi, şi să le trimit spre publicare aproape la toate revistele religioase din ţară. Mă aşteptam să văd viaţa despre care îmi vorbeau ele. Dar viaţa nu venea.

Când eram la Universitate, din economiile mele şi banii pe care-i primeam ca pedagog la Seminar şi cântăreţ la Biserică, am început să tipăresc câteva din aceste capitole şi chiar cărţi şi tractate, şi să le împart prin ţară. Dar cu toată această lucrare, viaţa pe care o aşteptam nu venea.

Mă miram şi ziceam: „Ciudat lucru! Sunt aceleaşi cărţi, aceleaşi gânduri: de ce nu vine aceeaşi viaţă despre care vorbesc ele?” Am început să mă gândesc mai temeinic şi să citesc cărţile cu mai multă atenţie. Cu prilejul acesta, am băgat de seamă că toate cărţile vorbeau de o singură carte: Biblia.
În ele se spunea că fiecare trebuie să aibă Biblia, s-o citească zilnic şi s-o trăiască. „Hm, îmi ziceam eu, iată un lucru pe care nici eu nu-l fac. Asta trebuie să fie pricina pentru care viaţa zăboveşte să vină”.
Am început să citesc Biblia în fiecare zi dar – după câteva zile – Biblia nu-mi mai plăcea. Aveam înaintea mea o traducere aşa de proastă că n-o puteam înţelege. Mă miram cum de putea cineva să laude Biblia aşa de mult, când eu nu găseam nimic demn de laudă în ea. Dar când am început s-o citesc într-o altă limbă, am înţeles-o şi mi-a plăcut.

„Hei, mi-am zis eu, dacă e ca poporul nostru să capete viaţa creştină prin Biblie, trebuie să aibă o traducere pe care s-o înţeleagă. Dacă eu nu înţeleg traducerea de faţă, cum vor putea s-o înţeleagă ei?!”

Atunci am început să mă gândesc să fac o altă traducere. Am început să traduc Evanghelia după Matei pentru mine. Dar greutatea era cu ce să o tipăreşti? Nu puteam să mă gândesc să tipăresc Biblia cu economiile mele, fiindcă era prea mare, în acelaşi timp, tipăream mereu cărţi mai mici, apoi am tipărit un calendar cu gânduri creştine pentru fiecare zi. Cineva a trimis acest calendar doamnei Calimachi, care era la Geneva. Era ceva nou la noi în ţară. Dânsa mi-a scris apoi cu privire la el. Când a venit în ţară, m-a rugat să vin s-o vizitez. I-am vorbit despre lucrarea mea şi i-am spus că mă gândesc să fac o nouă traducere a Bibliei. „Tocmai acesta este şi gândul meu”, mi-a răspuns dânsa.

Avea o sumă de bani, pe care o consacrase Domnului tocmai pentru acest scop: răspândirea Bibliei în ţară.

Aşa că s-a bucurat când a văzut că eu sunt gata să fac o altă traducere. Acum tiparul era asigurat, deci m-am apucat imediat de lucru.

Întoarcerea mea

Pe când lucram la traducerea Noului Testament, a trebuit să caut fiecare cuvânt în greceşte, într-un dicţionar, ca să-i văd înţelesul. Şi pe când făceam lucrul acesta, m-am trezit cu totul cu alte păreri despre lucrurile cele mai obişnuite. De pildă, când am văzut că Biblia vorbeşte aşa de mult despre păcat, m-am gândit că păcatul trebuie să fie ceva grozav înaintea lui Dumnezeu, dacă El vorbeşte atât de mult despre păcat. Negreşit, totdeauna am crezut că păcatul trebuie să fie ceva foarte rău înaintea lui Dumnezeu, dar dacă m-ar fi întrebat cineva: Ce este păcat? I-aş fi răspuns: Dacă omori pe cineva, ai făcut un păcat. — Cine e un păcătos? — Ucigaşul e un păcătos şi locul lui este la închisoare.

Dar când am citit că „oricine se mânie pe fratele său va cădea sub pedeapsa judecăţii” (Matei 5.22), am rămas uimit, fiindcă ştiam că toţi se mânie în fiecare zi. Dacă ai de a face cu persoane supărăcioase, nu poţi altfel decât să te superi. Şi dacă toţi se supără, nu se poate ca lucrul acesta să fie aşa de grav.
N-am putut să pricep versetul acesta şi am trecut mai departe. Când am ajuns la versetul din epistola către Romani, care spune că: „Toţi au păcătuit”, nu am putut fi de acord cu el, fiindcă ziceam: „Eu cunosc foarte multe persoane care n-au omorât niciodată pe nimeni şi nu sunt în închisoare. Nu pot pricepe de ce spune Biblia că toţi au păcătuit. Dacă nu cunosc pe alţii, măcar mă cunosc pe mine însumi.
Eu n-am omorât pe nimeni, n-am fost în închisoare, aşa că nu pot spune că sunt un păcătos”.
N-am putut înţelege nici versetul acesta, l-am lăsat şi am trecut mai departe.

Când am ajuns la celălalt verset: ,Nu este nici un om neprihănit. Nu este nici un om care să facă binele…” m-am înfuriat puţin pe locul acesta., Asta n-o pot crede”, mi-am zis eu. „Fiindcă eu cunosc multe persoane care au făcut multe lucruri bune. Şi dacă nu cunosc pe alţii, mă cunosc pe mine. Am făcut o mulţime de lucruri bune, împărţind broşuri, dând ceva bani pentru Dumnezeu şi aşa mai departe. Şi acum ce fac? Fac o foarte frumoasă lucrare: traduc Biblia în limba poporului meu. Dar atunci de ce spune Biblia că «nu e niciunul care face binele», când eu văd că este cel puţin unul… sunt eu însumi.” N-am putut pricepe şi am mers mai departe. Când am venit la un alt verset din epistola către Romani, care spune că: „Plata păcatului este moartea”, am zâmbit şi am zis: „E cu putinţă să crezi asemenea lucruri, fiindcă toată lumea moare: fie buni, fie răi. Ce fel de plată a păcatului e aceea dacă fiecare o capătă?” Aşa că nici asta n-am înţeles-o şi am mers mai departe.

Când am ajuns la versetul din Apocalipsa 20.14 care vorbeşte despre a „doua moarte”, adică iazul de foc, mi-am zis: .Asta-i moartea ca plată a păcatului. Dar asta-i ceva groaznic. Aş vrea să ştiu cine e acolo în iazul de foc”. Şi, când am văzut că în iazul cu foc sunt ucigaşii (Apocalipsa 20.8), mi-am zis: „Foarte bine, ucigaşii trebuie să fie acolo, pentru că sunt mai păcătoşi”. Apoi am cercetat mai îndeaproape tot versetul ca să văd cine mai e acolo. Şi, spre marea mea uimire,, am descoperit că acolo sunt şi mincinoşii.

„Cum” mi-am zis eu, e minciuna un păcat aşa de mare ca să fie pedepsită cu aceeaşi pedeapsă ca uciderea? Doar orice om spune minciuni în fiecare zi. Şi nu numai una, ci multe şi de felurite soiuri: minciuni de afaceri, minciuni de nevoie, minciuni de linguşire, minciuni de politeţe, etc. Şi dacă e aşa, mi-aduc aminte că şi eu am spus o mulţime de minciuni în viaţa mea. De pildă, când eşti acasă şi vine cineva pe la tine şi tu nu vrei să te vadă, spui că nu eşti acasă. Asta înseamnă o minciună.” Aşa că acum m-am încredinţat de-a-binelea că eram un păcătos. Dar nu numai un păcătos, ci un păcătos osândit, care mergea spre iazul cu foc. Atunci a început să-mi fie frică şi îmi ziceam mereu: „Nu vreau să mă duc acolo în ruptul capului”.

Nu cunoşteam însă Calea Mântuirii. Nu ştiam ce să fac ca să nu merg în iazul cu foc. Am cercetat mai departe. Când am ajuns la versetul acela din epistola către Romani, care spune că: „toţi sunt socotiţi neprihăniţi fără plată”, am zâmbit şi am zis: „Ce ciudat! Cartea asta e plină de lucruri care se bat cap în cap. Până acum am văzut că toţi sunt păcătoşi, osândiţi să meargă în foc şi acum deodată iată-i pe toţi «socotiţi neprihăniţi fără plată». Care e deosebirea?” Şi, citind mai cu luare aminte versetul acesta, am văzut că era şi e o deosebire.

Da, „socotiţi neprihăniţi fără plată”, dar prin credinţa în sângele lui Isus Hristos, pe care Dumnezeu L-a dat ca jertfă de ispăşire pentru păcate. „A”, mi-am zis, „Domnul Isus a murit pentru păcate. E adevărat?” învăţasem la şcoală că el a murit pentru păcatele întregii lumi (1 Ioan 2.2). Dar la ce-mi foloseşte mie lucrul acesta, când eu sunt un păcătos şi păcatele mele nu sunt iertate? Dar, dacă a murit pentru păcatele întregii lumi”, mi-am zis eu, „a murit pentru păcatele mele, fiindcă şi eu sunt unul din lume”. Oricum ar fi, văd din cartea aceasta că este o iertare a păcatelor, că Domnul Hristos a murit şi pentru mine, deci iertarea aceasta e şi pentru păcatele mele. Slavă Domnului! Dacă voi zice lui Dumnezeu: „Doamne, eu nu cunosc decât cartea aceasta. Tu ai zis că e Cuvântul Tău. Eu am citit în ea că Domnul Hristos a murit pentru mine, am luat iertarea pentru mine. Dacă mă vei osândi, nu-i vina mea, fiindcă am crezut ce spune Cuvântul Tău.” Şi aşa am luat pentru mine iertarea păcatelor.

Acesta a fost cel dintâi pas. Al doilea pas a fost când am descoperit că n-aveam un Mântuitor mort, ci un Mântuitor viu, cu care puteam intra • în legătură. El a murit pentru păcatele noastre, dar a şi înviat ca să ne facă neprihăniţi. Şi acum e un Mântuitor viu. ,,Bun”, mi-am zis, „tocmai asta e ce-mi trebuia, îmi place să am o persoană vie, căreia să-i pot vorbi”. Dar cea mai mare bucurie a mea a fost când am descoperit că El este nu numai un Prieten viu, căruia îi pot vorbi, ci că în Mântuitorul cel viu am puterea să birui păcatul, pentru că El a frânt puterea vrăjmaşului prin învierea Lui. Dacă lucrul acesta e adevărat, vreau să-l iau pentru mine însumi, fiindcă nu mai vreau să trăiesc în păcatul care a omorât pe Mântuitorul meu.

Eu îmi închipuiam că păcatul face parte din firea noastră, că nu puteam altfel, că trebuie să păcătuim. Ce bucuros am fost când am descoperit că există o astfel de putere care biruie păcatul. Astfel L-am luat ca Mântuitor viu al meu. Cel din urmă pas a fost când am descoperit că El e şi Domn. Domn înseamnă stăpân. El e stăpân, iar noi suntem robi. Noi nu mai suntem ai noştri, ci suntem ai Lui cu tot ce avem şi cu tot ce suntem. Când am văzut că apostolul Pavel era un rob al lui Isus Hristos, am zis: „dacă apostolul Pavel era un rob, cu atât mai mult trebuie să fiu eu rob.” Şi aşa L-am luat ca Domn şi Stăpân al meu, care n-are decât să poruncească, iar eu să ascult. Şi ce Domn şi Stăpân minunat e El, căci te poţi încrede deplin în El.

Aşa m-am întors la Dumnezeu. Acum ştiam că eram născut din nou, un copil al lui Dumnezeu. Ştiam că de acum trebuia ca toate să se înnoiască în viaţa cea nouă. Şi cel dintâi lucru pe care ar trebui să-l înnoiesc a fost traducerea Bibliei, la care lucram. Căci îmi ziceam: „Traducerea de până acum e făcută de omul cel vechi. Eu sunt un om nou şi trebuie să am o nouă traducere făcută de omul cel nou. Am început traducerea din nou, dar acum nu mai citeam Biblia cu întrebările de mai înainte, când ziceam: Se poate? Să fie adevărat? etc., ci cu alte întrebări, şi anume: Am eu ce spune cartea aceasta? Sunt eu ce spune ea? Dacă nu, de ce nu sunt şi de ce n-am? Dacă da, slavă Domnului!

O întărire şi un început

Acum greutatea era că eram singura persoană care începuse o viaţă nouă în felul acesta. Citisem şi alte cărţi care întăreau cele de mai sus. Dar erau… cărţi. Aşa că am început să mă gândesc: „viaţa asta e foarte frumoasă, dar cine ştie dacă nu e numai o închipuire a mea, fiindcă am căpătat-o numai prin citirea şi cercetarea Bibliei!” Dar acum fiecare verset mi se înfăţişa într-o lumină nouă. Şi versetul acesta din Filipeni 4 mi-a venit în minte: „În orice lucru aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu prin rugăciuni şi cereri”. „Doamne”, am zis eu, „nu pot să spun că sunt un necredincios. Cred orice lucru din Cuvântul Tău, dar nu ştiu dacă sunt pe calea cea bună. însă dacă îmi dai prilej să văd un alt suflet venind la Tine, în acelaşi fel, voi fi deplin încredinţat că sunt pe calea cea bună.”

M-am rugat. După trei luni, m-am pomenit, într-o dimineaţă, cu doi tineri de la Şcoala Militară din Botoşani care m-au întrebat cum pot să fie pregătiţi pentru moarte. „Fiindcă”, ziceau ei, „trebuie să plecăm în curând pe front şi cine ştie dacă nu vom muri! Şi trebuie să spunem adevărul că nu suntem gata de moarte. Dumneavoastră ca preot trebuie să ştiţi cum poate fi cineva pregătit pentru moarte”,,Da”, am zis eu, „bine că aţi venit acum, fiindcă dacă aţi fi venit acum trei luni, n-aş fi putut să vă răspund la această întrebare. Domnul Hristos a murit pentru păcatele voastre şi, dacă luaţi pentru voi acest fapt şi vă daţi viaţa şi inima în mâna Lui, aveţi iertarea păcatelor chiar în această clipă. Iar dacă vă duceţi pe front şi muriţi, Mântuitorul vă aşteaptă să vă primească la El. Dar dacă vă veţi întoarce, veţi avea de făcut ceva pentru el şi anume să spuneţi şi altora cum pot fi pregătiţi pentru moarte”. S-au bucurat de această veste. Au primit-o îndată şi s-au întors la cazarmă, spunând celorlalţi că sunt mântuiţi şi că păcatele le sunt iertate. Unii i-au luat în râs, alţii doreau să mai audă despre aşa ceva. Duminica următoare, au mai venit cu alţii şi le-am spus adevărul şi lor. Unii din ei s-au hotărât pentru Domnul şi, după câtăva vreme, era un număr destul de mare de suflete, cu care petreceam fiecare duminică după masă împreună, de la ora două până pe la nouă seara.

Aveam mult timp la dispoziţie, aşa că am simţit nevoia unei schimbări. Fiindcă toţi eram tineri, ne-ar fi plăcut să cântăm, dar nu ştiam ce să cântăm. Cântece din lume nu puteam cânta, iar cântări creştineşti nu aveam nici una. Dar, printre cărţile pe care le comandasem, la început, era şi o carte de cântări. M-am uitat prin ea şi am văzut că erau foarte frumoase Într-adevăr. Păcat că erau în altă limbă, nu în româneşte.

Acum însă obişnuiam să mă duc la Mântuitorul cu toate problemele şi i-am zis: „Mântuitorule, vezi în ce greutate mă aflu. Eu nu sunt un mare muzicant, dar Tu poţi să-mi dai putere să traduc câteva cântări”. M-am rugat astfel mai multă vreme, apoi am încercat, şi, după multă trudă, am tradus o cântare şi apoi altele, în duminica următoare, când au venit tinerii la mine, le-am spus că toate trebuie să se înnoiască în viaţa cea nouă, chiar şi cântarea. Ca urmare, am început să le cânt cântarea pe care o tradusesem. Le-a plăcut foarte mult şi, la ultima strofă, au început toţi să cânte. Am cântat timp de o oră, încât au învăţat cântarea pe dinafară, apoi s-au întors la cazarmă şi au cântat-o şi acolo. Mulţi din camarazii lor au început să zică: .Asta-i frumos, aceştia se duc şi petrec cu muzică duminica. Trebuie să ne ducem şi noi la petrecere”. Au venit să petreacă şi mulţi dintre ei s-au hotărât pentru Domnul. Aşa a fost începutul.

Câteva fapte izbitoare au făcut să se întindă mişcarea.

Una dintre ele a fost întoarcerea la Dumnezeu a unui necredincios. Era un tânăr cult, dar care nu credea în nimic. Prietenii noştri, la început, doreau să-l facă şi pe el să vină să audă Evanghelia, dar el nu voia. Unul dintre cei care s-au hotărât pentru Dumnezeu s-a îmbolnăvit. Doctorul i-a spus să mănânce miere, dar miere nu se găsea în oraş în timpul războiului. El şi-a adus aminte că la mine mâncase miere la ceai. A rugat pe prietenul lui necredincios să vină la mine şi să-i aducă puţină miere. Necredinciosul nu voia să vină, căci zicea: „Omul acela îşi are părerile lui, eu le am pe ale mele, şi nu vreau să mă cert cu el”. Dar prietenul lui i-a zis: „Dacă tu n-aduci vorba de credinţă, el nu începe”. „A, dacă e aşa”, a zis el în cele din urmă, „am să mă duc”.

A venit, şi a mai luat un alt prieten cu el. „Fiindcă” zicea el, „cine ştie, poate că ajungem la ceartă din cauza părerilor noastre deosebite şi măcar să fim noi doi, iar el unul”. Când au venit, am început să vorbim despre toate: cum e vremea, cum merge războiul, etc., dar nici vorbă despre credinţă. Prietenul lui, care nu ştia nimic despre hotărârea camaradului său, şi-a zis: „Suntem în casa unui preot. Vorbim despre toate, numai despre religie nu. Nu este frumos. Trebuie să vorbim puţin şi despre credinţă, chiar dacă nu credem”. Şi a început să spună că „acum lumea nu mai crede în nimic”. Fără îndoială, m-am folosit de prilejul acesta şi am început să vorbesc despre Evanghelie. Necredinciosul s-a supărat foc. A început să-mi spună o mulţime de lucruri neplăcute.

Eu am aşteptat până s-a liniştit şi apoi am început să vorbesc despre Mântuitorul.
El a ascultat foarte liniştit şi, la urmă, a zis doar atât: „De ce nu ni se spun astfel de lucruri la şcoală?” „Pentru că”, am zis eu, „n-au trecut prin ele şi nu le au”.
Lui îi plăcea să citească. I-am dat o carte şi l-am rugat să vină duminica viitoare şi să-mi spună dacă i-a plăcut.

În duminica viitoare, când a venit, l-am întrebat despre carte. A spus că i-a plăcut foarte mult şi că tot ce a găsit în ea era foarte adevărat. „Dacă e adevărat”, i-am zis eu „trebuie să iei o hotărâre”. „Am şi luat-o”, a răspuns el. „Ce hotărâre?” l-am întrebat eu nerăbdător. „M-am hotărât pentru Domnul Iisus Hristos”. Ce bucurie pe noi, mai ales că el avea oarecare trecere printre tovarăşii lui, ca unul care era citit. El, prin pilda lui, a adus şi pe alţii.

Aveam şi un foarte bun muzician, care a pregătit un cor. Într-o zi, el era la carceră şi citea o carte despre rugăciune. Un prieten al lui l-a văzut şi a început să râdă de el. Apoi, a zis:„Dacă este adevărat că prin rugăciune se poate face atât de mult, roagă-te ca diseară pe la ora şase să-mi dea drumul din carceră şi să mă duc la Iaşi. Atunci am să mă întorc şi eu la Domnul”. Muzicianul şi-a zis: De ce n-ar putea face Dumnezeu lucrul acesta? Doar este spre slava lui”. Apoi a zis prietenului său:„Dorinţa ţi se va împlini”. Apoi s-a retras pentru câteva minute, s-a rugat într-un colţ şi a început să citească mai departe.

Spre marea mirare a celorlalţi, pe la şase seara, a venit un soldat şi a zis:
„L. e liber şi are ordin să plece îndată la Iaşi”. Ce răsunet a avut această întâmplare în cazarmă! Fiecare a ştiut de ea. Duminica viitoare, şi mai mulţi au venit să audă vestea Evangheliei. Aşa a început mişcarea !

Lucrul la o şcoală normală

Când s-a terminat războiul, doi dintre cei întorşi la Dumnezeu datorită întâlnirilor noastre duminicale au fost nevoiţi să se ducă la şcoala normală de la B. să-şi finalizeze studiile ca să se facă învăţători. Simţeau că trebuie să facă şi acolo ceva pentru Domnul, dar nu vedeau ce. Nu puteau nici să predice, nici să vorbească prea mult cu colegii lor despre Domnul Isus. Erau într-o mare încurcătură.

Puteau însă să se roage. S-au hotărât să se ducă pe malul râului, în pădure, şi să se roage. Au spus Domnului cam aşa:
„Doamne, Tu ştii că noi nu putem să predicăm şi nu putem vorbi prea mult colegilor despre Tine. Dar Tu cunoşti sufletele din şcoala aceasta şi nevoia lor de un Mântuitor. Te rugăm să faci pe cei ce sunt frământaţi de gândul mântuirii să vină la adunarea noastră. Noi nu vrem să vorbim nimănui şi nu chemăm pe nimeni”.
Aşa au şi făcut. După patru zile, a venit la ei un coleg şi le-a zis:
„Am băgat de seamă că în fiecare seară voi vă duceţi în pădure. Puteţi să-mi spuneţi şi mie ce faceţi acolo?” Cei doi au rămas cam încurcaţi, dar au spus: „Ce facem noi poate nu ţi-o plăcea”. „Ce anume?” a întrebat el. „Ei, ne rugăm şi noi”. „Tocmai de asta am nevoie şi eu”, a zis el. „Cam bănuiam eu aşa ceva. Vreţi să mă lăsaţi să vin şi eu cu voi?” „Cu siguranţă!” a fost răspunsul celorlalţi. Ce bucurie a fost pe ei când au văzut că rugăciunea lor fusese ascultată aşa de curând. Acesta a fost începutul. Apoi au venit şi alţii, aşa că, după o vreme, erau destul de mulţi cei care se duceau frecvent şi se rugau.

Mulţi dintre ei s-au întors la Domnul numai venind la această adunare de rugăciune. Fără îndoială, n-au mai putut rămâne ascunşi acum. Colegii lor au auzit. Unora le-a plăcut, altora nu. Se înţelege, nu prea le plăcea să se lase de păcat. Aşa că a început, ca de obicei, o mică prigonire.

Câţiva colegi neîntorşi la Domnul s-au hotărât într-o seară să se ducă după ei la adunarea de rugăciune şi să arunce cu pietre în ei. Credincioşii au auzit, dar au luat hotărârea să se ducă fără teamă, ca de obicei. S-au dus şi au început să se roage. Apoi au venit cei neîntorşi la Domnul cu pietre în mâini. Cel ce se ruga i-a văzut venind şi a început să spună în rugăciunea lui: „Şi acum, Doamne, ai milă de cei ce vin cu gânduri rele împotriva noastră şi atinge-le inima”. Deodată cel care era în fruntea cetei a aruncat şapca şi pietrele jos, şi a îngenuncheat şi el, mişcat de cuvintele rugăciunii pe care o auzise. Toţi ceilalţi au făcut la fel. Astfel i-a izbăvit Domnul şi au avut o foarte bună adunare de rugăciune în seara aceea. După două luni, au isprăvit şcoala şi a trebuit să plece. S-au despărţit la gară, după o foarte frumoasă adunare de rugăciune pe care au avut-o pe marginea râului pe o lună frumoasă, înainte de venirea trenului, trenul care avea să-i împrăştie în lungul şi în latul ţării.

Iată încă o întâmplare din viaţa lor. Unul dintre aceştia, necredinciosul de care am vorbit la început, care era un bun creştin acum, era foarte sărac pentru că războiul abia se terminase, înainte de izbucnirea războiului, unul dintre prietenii lui i-a lăsat ca moştenire, în caz de moarte, un cufăr cu cămăşi pe care le-a dat spre păstrare unui alt prieten care locuia prin apropiere. Proprietarul cămăşilor murise, iar tânărul era acum stăpân pe ele. Gândul la aceste cămăşi a pus aşa de mult stăpânire pe el, încât nu putea să mai vadă sau să se mai gândească la altceva decât la cămăşi. Se gândea bietul om ce bine are să fie când are să pună mâna pe ele! Dar în curând şi-a dat seama că gândul la cămăşi era gata să ia locul Mântuitorului. Atunci a luat o hotărâre bărbătească. S-a dus la prietenul lui, a luat cufărul cu toate cămăşile acelea frumoase şi a venit pe marginea râului. A desfăcut cufărul şi a început să arunce în apă toate cămăşile una câte una, numai ca să scape de gândul grozav care pusese stăpânire pe el. „Şi astfel”, zicea el, „am fost slobod. Mi-am căpătat iar pacea tulburată de cămăşi. Era mai bine să fiu slobod şi cu Mântuitorul decât cu cămăşile şi fără Mântuitorul. Din clipa aceea viaţa mea a fost plină de bucurie şi putere. Mai târziu Domnul mi-a dat alte cămăşi în locul celor pe care le pierdusem pentru El”.

ÎNTOARCEREA LA DUMNEZEU A PREOTULUI TUDOR POPESCU (de la Biserica „Cuibul cu barză”) ŞI LUCRAREA SA

Cam pe vremea aceea a trebuit să mă duc la Bucureşti ca să-mi tipăresc traducerea. Acolo aveam un prieten preot. Era văduv. După moartea soţiei sale, îl frământa mult gândul să aducă suflete la Domnul Hristos. Dar nu ştia cum. El auzise despre întoarcerea mea şi despre lucrarea începută. Eram în corespondenţă. I-am scris câte ceva, dar n-a înţeles nimic. Când am venit la Bucureşti, l-am văzut şi am început să stăm de vorbă asupra Evangheliei. Nu putea pricepe că el, preot cum se cade şi dintre cei mai buni, era un păcătos şi nu putea să creadă că el trebuie să se întoarcă la Dumnezeu: era prea bun pentru aşa ceva! După multă vorbă şi supărare din partea lui, a spus că vrea să mă audă predicând în biserica lui şi că, dacă mai multă lume o să se întoarcă la Dumnezeu, „are să vadă”. După ce am predicat de câteva ori, mi-a spus că vrea să înceapă să predice şi el, despre „întoarcerea la Dumnezeu”. ,Bun”, i-am răspuns eu, „dar trebuie să fii întâi tu însuţi întors la Domnul”.
„N-are a face”, a zis el, „am să predic altora”. Şi a început să predice.

Convingând pe alţii, s-a convins pe sine !

Într-o duminică, pe când predica şi zugrăvea grozăvia păcatului, a sfârşit prin a vedea grozăvia propriului său păcat şi s-a întors la Dumnezeu prin propria sa predică, în timp ce căuta să întoarcă pe alţii la Dumnezeu. De atunci a început să predice prin puterea Duhului lui Dumnezeu. Venea lume din toate părţile. Biserica era plină, dar nu se vedea nici un rod. „Ce va să zică asta?” mă întreba el într-o zi. „Sunt întors la Dumnezeu, predic Evanghelia, dar nimeni nu se întoarce la Dumnezeu”. Eu i-am zis: „Vezi că unii din ascultători sunt foarte atenţi la predică. Cheamă pe câţiva dintre ei la tine acasă marţi seara să vorbim cu ei despre sufletul lor”.

Pentru prima dată ne-am adunat cinci persoane. După ce am vorbit mai mult asupra Evangheliei, urmarea a fost lămurirea unui suflet. Acesta a fost începutul.
Apoi au venit alţii şi, în curând, odăiţa preotului a fost plină.
La început, lucram numai pentru bărbaţi. Pe femei nu le lăsam să vină. Ele auzeau însă acasă de la bărbaţii lor şi ne-au cerut voie să vină şi ele. Le-am spus să mai aştepte. Au aşteptat, până când într-o seară au venit acolo fără să ne mai ceară voie. Aşa că a trebuit să le vestim Evanghelia şi lor. Dar, în curând, odaia devenise neîncăpătoare şi a trebuit să luăm sala unei şcoli. Acolo predicam amândoi, o dată pe săptămână, şi venea multă lume să asculte Evanghelia. Mulţi s-au întors pe atunci la Dumnezeu.

În acelaşi timp mi-am tipărit traducerea Bibliei, apoi mai multe tractate şi cărţi pentru înaintarea în viaţa creştină, precum şi publicaţia „Adevărul Creştin” pentru evanghelizare. Mulţi şi-au pus pentru prima oară întrebarea dacă sunt sau nu mântuiţi, şi unii dintre ei s-au întors la Dumnezeu prin citirea tractatelor, cărţilor sau a publicaţiei.

Se înţelege că o asemenea lucrare hotărâtă după Evanghelie nu putea să fie lăsată în pace de marele vrăjmaş al sufletelor: Satana. El nu poate fi mulţumit şi nici n-a fost. Ba încă a fost foarte furios şi a stârnit o mare împotrivire. Domnul a biruit, măcar că prietenul meu a fost dat afară.

Mulţi dintre cei întorşi la Dumnezeu au fost o dovadă minunată despre lucrarea Duhului în sufletele lor. Unii din ei au învăţat carte numai ca să poată citi Noul Testament.

Iată acum şi o pildă despre felul cum lucra Duhul în sufletele oamenilor.
Noi obişnuiam să învăţăm pe cei întorşi la Domnul că, îndată ce s-au hotărât pentru Hristos, Satana are să vină să-i încerce din nou, fiindcă nu-i place niciodată să urmăm pe Mântuitorul. „Când faci ceva care ţine de omul cel vechi”, ziceam noi, „Satana se bucură, dar Mântuitorul e foarte trist”. O femeie întoarsă la Domnul a luat aceste cuvinte pentru ea. într-o zi, pe când mătura casa şi voia să pună nişte perdele, iată că ele au căzut, înainte de întoarcerea ei, femeia se supăra foc când i se întâmpla aşa ceva şi drăcuia şi blestema. Acum însă şi-a adus minte că „lucrurile vechi au trecut” şi că era „o făptură nouă în Hristos”. S-a uitat împrejur şi, ca şi când Satana ar fi fost de faţă şi l-ar fi văzut, i-a zis: „Nu zic, mă, nu zic! Degeaba vrei să mă faci să zic vorbe rele”. Apoi a încercat din nou să pună perdele. Dar iar au căzut. Atunci iar s-a întors într-o parte şi a zis:,,Nu zic, mă, nu zic! Să faci tu ce ai vrea, nu zic!” Iar a încercat să pună perdele. Dar înainte de a încerca, s-a uitat la Domnul şi a zis în inima ei: „Acum, Doamne, e rândul Tău! El a încercat de două ori! Ajută-mi Tu”. Şi când a încercat din nou, perdelele nu au mai căzut, iar femeia a lăudat pe Domnul pentru biruinţa câştigată.

Şi câte astfel de pilde s-ar putea înşira!

Cuvântul Domnului într-o şcoală de fete

Voi încheia cu o frumoasă dovadă despre puterea Cuvântului lui Dumnezeu.
Am fost rugat să dau lecţii de religie într-o şcoală, unde erau mai multe fete de la ţară. La început, nu voiam, fiindcă mă temeam să nu-mi pierd vremea vorbindu-le. Mai pe urmă, am acceptat, în primele luni, a fost extrem de greu. Bietele fete n-aveau nici o idee de Cuvântul lui Dumnezeu şi erau pline de credinţe deşarte.
Am dat fiecăreia un Nou Testament şi le-am rugat să citească în fiecare zi. Apoi am început să citesc şi eu cu ele, căutând să le lămuresc un verset pe săptămână prin întrebări şi răspunsuri. Se înţelege că, în toate aceste lecţii, căutam să le pun înainte cât se poate de lămurit calea mântuirii. După câteva luni, totul părea în zadar. Dar, la urmă, a început să se vadă ceva rod şi multe din ele s-au hotărât pentru Isus. Clipele cele mai frumoase au fost la examenul de la sfârşitul anului. Nu-mi plăcea să fac un examen, dar regula şcolii îl cerea. Trebuia ca ele să înveţe în fiecare săptămână versetul pe care li-1 lămuream când făceam lecţia. Aşa că acum ştiau multe versete pe dinafară. Pentru examen, le-am spus să pregătească fiecare câte un verset, ca apoi să văd ce au înţeles din el. în ziua examenului, am rămas mirat, cât de mult ştiau aceste fete simple despre calea mântuirii. De pildă una din ele mi-a spus versetul 28 din Matei 11: „Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă.” „Ce înseamnă asta?” am întrebat-o eu. „Ce înseamnă Veniţi la Mine? „Ei”, a răspuns ea, „înseamnă ce spune. Dumneavoastră staţi acolo şi eu aici. Dacă îmi spuneţi să vin la dumneavoastră, pornesc îndată şi vin la dumneavoastră”. „Bine dar cum poţi să vii la Domnul Isus în felul acesta?”
„La fel, Domnul Isus este aici, chiar dacă nu-L vedem cu ochii trupului. Aşa că n-avem nevoie să mergem cu picioarele ca să venim la El. fiindcă El este aici. Doar îi pot spune că vin la El acum”. „Dar ce înseamnă să fii împovărat?”
„Vedeţi dumneavoastră, noi de multe ori lucrăm din greu aici. Şi câteodată avem de purtat lucruri cam grele. Am vrea aşa de mult atunci să ne odihnim puţin. La fel e şi cu păcatele. Noi suntem împovăraţi din pricina păcatului. Vina păcatului e foarte grea. Aşa că, venind la Isus cu păcatele noastre, El ne iartă şi ne dă odihnă”.
„Dar tu ai venit la Isus?” „Da!” „Când şi cum?” „în cutare zi, când vorbeaţi despre versetul acesta, eu am făcut întocmai ce ne-aţi spus. Am văzut că eram vinovată din pricina păcatului. Şi am zis Domnului: «Acum, Doamne, sunt împovărată. Vin la Tine şi Te rog să-mi ierţi păcatele». Şi El mi le-a iertat”. „De unde ştii?”
„Aşa a spus El”. „A fost vreo schimbare în viaţa ta de atunci?”, Da. Înainte spuneam minciuni, dar acum nu mai mint, înainte mă mâniam, acum nu mă mai supăr, etc.” „Cum poţi să faci aşa ceva?” „Cer putere de la Domnul. El mi-o dă, eu o iau şi aşa birui”. „Adevărat?”, am întrebat eu pe directoare, care era de faţă la examen.
„Da, da”, a răspuns dânsa, cu lacrimi în ochi. „Eu am băgat de seamă că de la o vreme fetele mele erau cu totul schimbate, dar n-am ştiut până azi că această schimbare s-a făcut prin lecţia de religie”.

Ce bucurie a fost când am văzut că 20 de fete din 30 câte erau în clasă erau hotărâte pentru Domnul Hristos. Într-adevăr, Evanghelia este vestită săracilor” şi e o „putere a lui Dumnezeu pentru oricine crede”.

* * *

Mă opresc aici. Cred că am scris destul ca să arăt că Domnul e acelaşi şi puterea Duhului este aceeaşi azi ca şi în paginile Noului Testament. Lăudat să fie Numele Lui în veci! Să ne încredem tot mai mult în El. Domnul este vrednic de încredere.

Şi acum, dragul meu cititor, te întreb: ce ţi-au spus şi ce ţi-au adus ţie aceste rânduri? Dacă eşti întors la Dumnezeu, hotărât că vei fi îmbărbătat, văzând cât de minunat lucrează Domnul. Şi nu mă îndoiesc că te vei ruga pentru această lucrare începută de El.

Dar dacă nu eşti mântuit, de ce n-ai vrea să fii tu mântuit acum, prietene dragă, după citirea acestor rânduri? Mântuitorul e acelaşi şi tu ai nevoie de El, cum am avut şi eu. El te iubeşte şi te aşteaptă să vii la El. Vrei tu să-L primeşti acum şi aici?
Să facă Domnul ca acesta să fie rodul citirii acestei „istorii adevărate”!

Cu toată dragostea, Dumitru Cornilescu.

TUDOR POPESCU

În istoria lui, Dumitru Cornilescu ne-a relatat deja cum s-a întors la Dumnezeu şi preotul Tudor Popescu de la Biserica Cuibul cu Barză din Bucureşti şi despre noul lui fel de a predica Evanghelia. El ne-a spus şi despre succesul mare pe care l-a avut Tudor Popescu cu aceste predici şi despre împotrivirile pe care le-au stârnit aceste predici din partea altor preoţi, dar nu ne-a spus care a fost cauza acelor împotriviri şi cum s-au sfârşit ele. Ori, tocmai lucrul acesta trebuie să-l afle cei ce vor să facă noi încercări de înnoire în Biserica Ortodoxă.

Câţiva preoţi din Bucureşti, probabil geloşi pe succesul de public enorm pe care-l avea preotul Tudor Popescu, au început să-l acuze că ceea ce predică el este de fapt protestantism. Le era însă greu să dovedească acest lucru, deoarece Tudor Popescu se limita doar la explicarea Bibliei, şi le era greu să afirme că explicarea Bibliei este protestantism. Preoţii aceştia trimiteau spioni la Biserica Cuibul cu Barză, să noteze atent tot ce face preotul Tudor Popescu, în speranţa că într-o zi acesta va spune ceva sau va face ceva care poate fi dovedit a fi erezie.

În cele din urmă, speranţa lor a fost împlinită. Preotul Tudor Popescu, atent la tot ceea ce spune textul liturghiei, a observat într-o bună zi că are în acest text o problemă. În textul liturghiei exista şi o rugăciune prin care preotul cerea ca păcatele oamenilor să fie iertate datorită rugăciunilor pe care i le fac sfinţii, în ceruri, lui Dumnezeu. Tudor Popescu şi-a zis: „Eu predic oamenilor, după Biblie, că iertarea păcatelor noastre se face datorită jertfei Domnului Isus pe cruce în locul nostru şi prin credinţa noastră în această jertfă. Cum pot eu atunci să-I cer lui Dumnezeu să ne ierte păcatele pentru rugăciunile sfinţilor? Aceasta este o contradicţie!”

Şi Tudor Popescu a decis să sară în liturghie peste rugăciunea aceea.
Omisiunea aceasta a fost imediat observată de spionii prezenţi în Biserică.
Cineva l-a întrebat pe Tudor Popescu de ce a omis rugăciunea aceea din textul liturghiei şi el a răspuns că a făcut-o deoarece el nu crede că păcatele noastre sunt iertate fiindcă se roagă sfinţii pentru noi, ci sunt iertate pentru că a murit Domnul Iisus Hristos pentru ele.

Tudor Popescu a fost imediat acuzat la Patriarhie că se face vinovat de erezia că nu crede în funcţia sfinţilor de a mijloci pentru noi, şi că nu se închină la sfinţi. Patriarhia i-a cerut atunci o explicaţie. Textul apărării pe care şi-a făcut-o preotul Tudor Popescu este deosebit de instructiv şi de aceea îl redăm în continuare în întregime. Mai târziu preotul Tudor Popescu a trebuit să-şi facă încă o apărare, şi o vom retipări în continuare şi pe aceea.