CREDINȚA ADEVĂRATĂ – IOSIF ȚON – ÎNCERCĂRI DE REFORMĂ ÎN BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ – PARTEA A TREIA

„Vă îndemn să luptaţi pentru credinţa care a fost dată sfinţilor o dată pentru totdeauna. ”
Noul Testament, Epistola lui Iuda, versetul 3

PROF.DR. IOSIF ŢON – CREDINŢA ADEVĂRATĂ (1988)
ÎNCERCĂRI DE REFORMĂ ÎN BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ (III)

IOSIF TRIFA şi Oastea Domnului

„Oastea Domnului” este o mişcare de înnoire evanghelică în cadrul ortodoxiei române. Ea a început în anul 1923 prin preotul Iosif Trifa, la Sibiu şi, cu toate că a fost şi este încă violent persecutată, atât de ierarhia ortodoxă cât şi de regimul comunist, continuă să existe în toate părţile ţării.
Iosif Trifa s-a născut în anul 1888 în satul Certege de lângă Câmpeni, în Munţii Apuseni. El a studiat la Gimnaziul din Beiuş, apoi a făcut teologia la Sibiu. S-a întors în satul său natal ca învăţător, apoi a fost hirotonisit ca preot în anul 1921. Mitropolitul Bălan l-a chemat la Sibiu şi i-a dat slujba de duhovnic la Seminarul Teologic. în anul 1922, mitropolia de la Sibiu a decis să scoată o revistă de educaţie religioasă pentru satele româneşti şi l-a numit pe preotul Iosif Trifa în slujba de redactor. Revista se numea Lumina Satelor – foaie săptămânală pentru popor, şi primul ei număr a apărut în 2 ianuarie 1922.

Iată ce scria preotul Iosif Trifa, printre altele, în acest prim număr:
„La temelia noii rânduieli din sat – şi din ţară – trebuie pusă teama de Dumnezeu şi ascultarea de Cuvântul Lui. Să începem de la început: de la credinţa şi iubirea lui Dumnezeu… căci fără acest început nu se va putea face nimic bun şi statornic… Numai o singură doftorie poate da lumii şi ţării noastre sănătatea şi mântuirea:
să se întoarcă oamenii şi popoarele la Isus, la învăţătura şi porunca Lui de iubire. Atunci va sosi pacea şi liniştea statornică între oameni şi între popoare”.

Să ne amintim că la acea dată Ardealul era doar de trei ani unit cu Patria Mamă. Românii din Ardeal îşi puseseră enorme speranţe în Unire, dar multe dintre acestea s-au dovedit deşarte. În special la sate îmbunătăţirile erau foarte puţine. Şi dacă pe plan economic lucrurile nu stăteau bine, pe plan moral şi spiritual lucrurile stăteau şi mai rău. Iosif Trifa a găsit în Lumina Satelor tribuna de la care să vorbească despre relele din societatea românească în general, şi despre cea din sate în special.

Poetul Traian Dorz, un ucenic al preotului Trifa şi conducătorul Oastei Domnului după moartea acestuia, a scris o istorie a acestei mişcări, cu titlul :
„Pentru istoria unei jertfe – Mărturii despre începutul şi primii 12 ani ai Oastei Domnului”.
Ea nu a văzut încă lumina tiparului. Un exemplar în manuscris dactilografiat în două volume se află în posesia noastră, şi din el scoatem informaţiile acestea despre Iosif Trifa şi Oastea Domnului.

Iată ce scrie Traian Dorz despre primul an al lucrării preotului Iosif Trifa la Lumina Satelor:

“În locul articolaşelor cenuşii ale ‘comitetului’ care se retrăsese aproape de tot, ardeau acum din paginile gazetei plesnele de foc ale mustrării şi înştiinţărilor lui împotriva păcatului, osândind lăcomia politicienilor, părtinirea judecăţilor, nedreptatea legilor, nepăsarea îndrumătorilor – decăderea societăţii şi absenţa Bisericii. În timp ce orfanii mor, invalizii cerşesc, poporul sufere, credinţa se pierde, sărăcia se întinde, streinii se îngraşă şi diavolul râde – Biserica tace şi stă.

În toată lupta aceasta cu răul general bineînţeles că glasul de la ‘Lumina Satelor’ nu era singurul care striga şi înştiinţa.

Dar era singurul care era pătruns de încredinţarea că numai o renaştere sufletească mai poate împiedeca prăbuşirea şi mai poate aduce salvarea. Că numai o întoarcere totală şi puternică la Hristos, ne va mai putea izbăvi şi ridica. Că numai credinţa şi aflarea Crucii şi Jertfei Lui e singura cale a mântuirii din moartea şi osânda în care suntem. A fiecăruia în parte, – şi a tuturor la un loc.

Pe când alţii dădeau tot felul de ‘soluţii’ şi prescriau tot felul de ‘leacuri’ împotriva boalei ţării, părintele Iosif stăruia şi înştiinţa despre Singurul Leac Salvator pe care el îl vedea: Hristos”.

La sfârşitul unui an de scris la revistă, preotul Iosif Trifa a simţit că strigă în pustiu. Şi-a dat seama că nimeni nu acţionează la chemările lui. Omul acesta al lui Dumnezeu a ajuns la punctul de criză în noaptea unui sfârşit de an şi a unui început de an nou. Şi din criza aceea s-a născut iniţiativa chemării oamenilor la acţiune împotriva păcatului. Şi din chemarea aceea s-a născut Oastea Domnului. Acţiunea a avut urmări uriaşe în viaţa neamului nostru, şi de aceea ea trebuie să fie cunoscută şi trebuie să fie bine înţeleasă. De aceea vom da cuvântul lui Traian Dorz, care ne descrie noaptea aceea de Revelion, 1922-1923, în cămăruţa de lucru a preotului Iosif Trifa:

“În faţa lui erau încă foile albe pe care trebuiau să se înşiruie în noaptea asta rândurile care vor alcătui primul număr pe anul nou 1923 al foii ‘Lumina Satelor’.
Şi nici el nu ştia cu ce şi cum să înceapă.

Ceasurile treceau astfel grele de gânduri, iar foile rămâneau albe căci ochii erau plini de lacrimi şi sufletul plin de amărăciune. Cum să înceapă ceea ce se cerea făcut?

Din tot oraşul răzbătea până în cămăruţa lui şi până în fundul sufletului său, strigătele, urletele de beţivi, zgomotele de muzici şi tobe ale revelionului.

Toate cârciumile erau deschise, toate uliţele şi pieţele pline, tot văzduhul plin de chiote şi de neruşinare.

Un cârd de beţivi trecură chiar pe sub fereastra lui spărgând cu larma unor cântece murdare şi a unor sudălmi grozave, pacea căsuţei liniştite.

Copilul se zbătea în pătuţul lui. Şi sufletul părintelui se strânse cutremurat. Cârdul beţivilor trecu… veniră alţii. Şi ca nişte săgeţi de foc îi străpungeau inima, tot mai chinuitoare întrebările dinainte:

— Ce am făcut eu pentru ca aceşti nefericiţi beţivi şi suduitori să-şi dea seama cutremuraţi şi îngroziţi de păcatul şi pierzarea lor? Ei merg fără să-şi dea seama la o pierzare sigură, – dar eu ştiu cutremurător de bine lucrul acesta.

Ce-am făcut eu pentru ca Hristos să fie adus până la ei, iar ei aduşi până la Hristos? Singura întâlnire mântuitoare a unui suflet şi a unui popor?

Ochii i se opriră îndureraţi asupra Psaltirei lăsată de mama lui. Cartea stătea şi acum ca de obicei pe masă în faţa sa. În clipa aceea auzi mai limpede şi mai puternic ca oricând glasul Psaltirei şi glasul mamei lui grăindu-i cu o voce sfâşietoare: ‘…să-L cunoşti şi să-L mărturiseşti pe Hristos. În aceasta va fi mântuirea ta şi a multora…’

Învăluit într-o lumină cerească îi păru că vede în faţa sufletului său pe Isus Cel Răstignit. Şi parcă Îl auzi poruncindu-i:
„Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa… Fără Mine nu puteţi face nimic… Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea”.

Şi simţi cum lumina aceasta puternică se apropie, îl cuprinse în ea, şi se revărsă toată dintr-o dată în toată fiinţa lui trupească şi sufletească…

Se prăbuşi pe genunchi, şi mâinile i se împreunară înălţate în rugăciune peste Psaltirea mamei. Cu tot sufletul cutremurat şi cu toată faţa şiroind de lacrimi, izbucni într-o mărturisire zguduitoare învinuindu-şi toată nepăsarea trecută şi cerându-şi iertare pentru toţi anii petrecuţi cu atât de puţin folos.

Cu o nestăpânită revărsare-a inimii, se predă din nou lui Hristos, cu o hotărâre şi cu un legământ nou, ca din clipa aceasta să ia un puternic şi un nou drum în lupta lui. Un îndemn fericit şi luminos îi străluci poruncitor în faţă strigându-i:

— Ridică-te şi scrie!

Şi peste foile albe, mâna lui slăbuţă începu să alerge, scriind cuvintele de foc inspirate de Duhul Sfânt, ale Chemării în Numele lui Isus Hristos adresate tuturor românilor şi creştinilor pentru hotărârea cea mare:

‘Veniţi – strigă el – să facem o intrare creştinească în anul cel nou, cu hotărâre şi întovărăşire de luptă împotriva sudalmelor şi beţiilor…

Cetitorilor… veniţi să scoatem din casa noastră, din traiul nostru şi al vecinilor noştri aceste două mari păcate care ne pierd sufletul şi neamul nostru: beţia şi sudalma…

Publicăm mai jos o „Hotărâre”.

Toţi cei care voiesc şi se hotărăsc să intre în lupta contra beţiei şi sudalmei, vor iscăli această „hotărâre”.

Apoi hotărârea iscălită o puneţi pe peretele casei şi mai ales în suflet, ca s-o aveţi în tot decursul anului cu voi… spre a vedea câţi am putut purta până la sfârşit lupta cea bună pentru biruirea satanei şi mântuirea noastră cea sufletească.

Cititorule, iscăleşte şi tu hotărârea şi intră şi tu în Oastea celor ce se hotărăsc pentru Mântuitorul Hristos şi pentru lupta împotriva păcatelor. Ascultă glasul şi rugăciunea sufletului tău, iscăleşte şi tu şi ţine hotărârea de mai jos:

Hotărâre:

Subsemnatul…., gândindu-mă cum aş putea intra în Anul cel nou cu folos de mântuire sufletească, mă hotărăsc prin aceasta, cu începere de la Anul Nou, să scot din traiul meu sudalma şi beţia. Îmi dau seama ce păcate grele sunt acestea.

Intru, prin aceasta, în rândul celor ce se hotărăsc ca şi mine să fim nişte buni ostaşi ai lui Hristos. Să începem lupta cea sfântă a curăţirii vieţii noastre de păcatele cele multe şi grele.

În fruntea oştirii noastre stă Mântuitorul Hristos – şi El ne va duce la biruinţă.

Pe Mântuitorul meu Isus Hristos rugându-L să mă ajute şi pe mine să lupt în Oastea Lui, – iscălesc această hotărâre ce s-a făcut pentru binele şi mântuirea mea cea sufletească.’

Dat în…………… la Anul Nou 1923
N.N…………………
Abonat al gazetei ‘Lumina Satelor’

În primul număr din anul II se publicară aceste lucrări pe larg, în pagina întâia a foii ‘Lumina Satelor’.

Ecoul acestei înflăcărate chemări trecu şi prin toate celelalte pagini şi numere ale foii, reluat de fiecare subiect al ştirilor şi predicilor ce le cuprindea gazeta. Îndemnul acesta sfânt, nou şi limpede striga puternic cititorilor de peste tot cuprinsul scrierilor omului trimis de Dumnezeu, înştiinţând şi trezind conştiinţele tuturor:

‘Necazurile de azi se vor ţinea de voi şi vor trece cu noi dintr-un an în altul, până când vom lua hotărârea cea bună să scoatem aceste păcate din traiul şi din inima noastră – şi să-L ascultăm pe Mântuitorul Hristos’ – suna de peste tot, trâmbiţa gazetei.

‘Hotărăşte-te şi tu, cititorule – şi stăruieşte şi de alţii, pentru că altcum în zadar aşteptăm şi suspinăm după vremuri mai bune şi mai uşoare!…’

Astfel, gazeta avea acum o ţintă, înălţase un steag, în jurul căruia erau chemaţi toţi cei care se trezeau şi se eliberau din robia diavolului.

Scriitorul ei stătea acum ca o flacără cu tot sufletul lui aprins şi dornic sub călăuzirea Voii lui Dumnezeu. Şi cu toată alipirea predat sub Crucea lui Hristos Domnul, dornic să-şi împlinească toată datoria inspirată de Duhul Sfânt în noaptea hotărâtoare.”

În numărul de Paşti al revistei, care a apărut în 8 aprilie 1923, Iosif Trifa a publicat lista primilor „ostaşi”, adică a celor care i-au scris că au luat hotărârea de a se angaja în lupta împotriva înjurăturii, a beţiei şi a altor păcate. Cu ocazia aceasta Trifa scrie că nu este suficient să zici „nu” unor păcate:

„Noi trebuie să mergem mai departe, să înaintăm mai departe spre darul şi lumina Mântuitorului nostru Isus Hristos, din Noul Testament. Lăsaţi dar, lumina şi iubirea Mântuitorului să intre în toată casa voastră şi să lumineze tot sufletul vostru, să vă cureţe de toate păcatele voastre.

Şi apoi după aceasta să mergem mai departe. După ce te-ai îndreptat pe tine, trebuie să îndreptezi pe alţii. Ca un bun ostaş al lui Hristos tu trebuie să te aperi nu numai pe tine de satana şi de păcate ci trebuie să-i aperi şi pe alţii şi să-i atragi şi pe alţii în fronturile mântuirii sufleteşti.

Ca un bun ostaş al lui Hristos tu trebuie să te lupţi neîncetat pentru a lărgi hotarele Împărăţiei lui Dumnezeu şi pe acest pământ. Mişcarea noastră, dragii mei, trebuie să fie o lumină care să lumineze în această întunecime de păcate ce s-a lăsat peste noi (Matei 5:14). Mişcarea noastră trebuie să fie o sare care să împiedice stricăciunea (Matei 5:13). Şi un aluat care să dospească frământătură nouă în traiul nostru şi al vecinilor noştri.

Fiţi, – şi faceţi-vă – iubiţii mei aşa ca tot omul, văzând faptele noastre să se aprindă de dorul şi de dorinţa de a intra şi el în Oastea Domnului.

Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos să ne ajute şi să ne binecuvinteze cu al Său dar şi ajutor, începutul nostru”.

Aşa s-a născut mişcarea Oastea Domnului. Au urmat congrese ale „ostaşilor”, au urmat adunări prin sate, s-au format grupuri speciale de „ostaşi” care se adunau pentru studierea Bibliei împreună şi pentru încurajare frăţească. Preotul Iosif Trifa, ca îndrumător spiritual al mişcării, s-a văzut nevoit deîndată să definească principiile ei fundamentale. Traian Dorz constată că aceste principii de bază au fost trei: primirea lui Iisus Cristos ca Mântuitor personal, naşterea din nou şi „descoperirea Bibliei”.

Vom cita aici in extenso din istoria scrisă de Traian Dorz pentru ca să ne dăm seama exact de natura Oastei Domnului. La rândul său, Traian Dorz citează pe larg din articolele lui Iosif Trifa, şi astfel căpătăm o informare directă despre gândirea fondatorului Oastei.

„O dată cu planul Lucrării, Duhul Sfânt i-a descoperit părintelui Iosif şi temelia pe care să zidească această Lucrare.

Prin lumini tot mai puternice, i-a arătat repede şi sigur tot mai clar, pas cu pas, ce trebuie să facă şi cum trebuie să zidească.

Astfel el a înţeles şi a ştiut de la început că taina şi puterea biruinţei lui şi a Oastei – stă şi va sta în Hristos. În Jertfa vie a lui Hristos Cel Răstignit.

‘Toată lucrarea mântuirii noastre – va spune el încă de la început – stă şi va sta numai în Crucea şi în Jertfa lui Iisus Cel Răstignit.

Crucea şi Jertfa Lui de pe Golgota a făcut – şi va face – lucrarea mântuirii noastre. Fără această Jertfă toată lupta şi truda noastră este în zadar. Toată lupta noastră şi toată nădejdea noastră pentru mântuire, stă numai în credinţa şi în încrederea noastră neclintită in Crucea şi în Jertfa vie a lui Isus Cel Răstignit. De fapt lucrarea Oastei Domnului este aflarea şi vestirea lui Isus Cel Răstignit…

Deci fraţii mei, cu ochii ţintă via Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, la Isus Cel Răstignit, după cum a spus şi a scris marele Apostol Pavel că n-am avut de gând să ştiu între voi nimic altceva decât pe Isus Hristos şi pe El răstignit (1 Corinteni 2:2). Şi cu ochii ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, adică la Isus… (Evrei 12:2).’

De fapt aceasta nu este o descoperire ci mai degrabă o redescoperire.

Hristos era în mijlocul nostru, dar noi nu-L cunoşteam.

Bătea la uşa noastră, dar noi nu-L simţeam.

Ne vorbea de lângă noi, dar noi nu-L auzisem.

Era trimis la noi să ne aducă mântuirea slăvită, dar noi nu-L primisem. Căci nu fusese nimeni să ne trezească din somnul păcatelor în care zăceam. Nici să ne arate limpede calea şi lumina ieşirii din întunericul şi rătăcirile prin care bâjbâiam.

Acum Hristos era înălţat cu toată puterea, cu toată căldura şi cu toată hotărârea sufletului, în faţa tuturor sufletelor şi în mijlocul tuturor stărilor.

Acum chemarea Lui o auzeam cu toţii limpede, stăruitoare şi dulce cum n-o mai auziserăm niciodată. Cel ce ni-L arăta, simţeam că Îl cunoaşte pe Isus. Şi că tot ce spune el despre mântuirea şi viaţa cu Isus, el le trăieşte în totul. De aceea Îl ascultau tot mai multe suflete şi Îl urmau tot mai cu drag.

Pe măsură ce ochii slujitorului erau tot mai aţintiţi la Stăpânul său Isus, iar urechea lui era tot mai atentă la Cuvântul Lui, viziunea i se adâncea şi i se lărgea pătrunzându-se tot mai deplin de marile adevăruri în aflarea şi cunoaşterea cărora stătea salvarea noastră, şi ca indivizi şi ca popor.

Astfel cea dintâi şi cea mai mare trebuinţă a ţării şi a poporului nostru aflăm puternic că stă numai în cunoaşterea vie a lui Hristos.

Dacă L-am avea cu adevărat pe Hristos, nu ne-ar mai lipsi nimic.

Toate le-am dobândi prin El şi o dată cu El, căci în El avem totul deplin (Coloseni 2:10).

Curând el va spune: de fapt nu beţia şi sudalma sunt răul cel mai mare de care sufere poporul nostru – ci răul cel mai mare este că nu-L cunoaştem şi nu-L urmăm pe Isus Cel Răstignit. Căci dacă L-am avea pe El nu numai că n-am trăi în întunericul acestor ruşinoase păcate şi patimi, ci am umbla cu toţii în toată curăţia şi bucuria luminii minunate a lui Dumnezeu.

Astfel se aşeză tot mai puternic şi mai adânc, ca Piatra din capul unghiului Lucrării, temelia cunoaşterii şi primirii lui Isus Hristos ca Mântuitor personal, de către oricine îşi doreşte cu adevărat mântuirea sufletului şi mântuirea neamului nostru.

* * *

Temelia cea dintâi pentru mântuirea sufletului nostru este să-L cunoaştem şi să-L primim oricare dintre noi în inima şi în casa noastră pe Hristos.

Apoi, cea de-a doua tot aşa de însemnată, este munca şi lupta noastră de a-i face pe toţi oamenii să-L cunoască şi să-L primească în viaţa lor ca Mântuitor şi Stăpân pe El.

În aceasta stă toată taina înnoirii, puterii şi rodirii noastre.

NAŞTEREA DIN NOU

Minunea descoperirii lui Hristos face în sufletul nostru o altă minune: lucrarea tainică şi dumnezeiască a naşterii din nou.

Taina Pocăinţei care este o lucrare a Duhului Sfânt, recunoscută ca una dintre cele şapte Taine ale Bisericii, numită în alt fel şi taina convertirii, sau taina naşterii din nou – este acea lucrare dumnezeiască pe care o face, – şi trebuie s-o facă, – în viaţa fiecărui om, Duhul. Sfânt şi Cuvântul Sfânt.

‘Dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu – a spus Mântuitorul către Nicodim, adăugind că dacă nu se naşte cineva din Apă şi din Duh nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu’ (Ioan 3:3-5).

Desigur, înţelegând pentru această naştere din nou prin Apă, Cuvântul lui Dumnezeu, Sfânta Scriptură, după cum explică însuşi Mântuitorul în Ioan cap. 4:14: ‘.. .apa pe care i-o voi da Eu se va preface în el într-un izvor de apă care va ţâşni în viaţa veşnică…’

Şi după cum arată şi sfinţii apostoli în epistolele lor: Sf. Pavel în Tit 3:5: ‘…El ne-a mântuit prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt’. Sau în Romani 10:17: „…credinţa vine prin auzire, iar auzirea vine prin Cuvântul lui Dumnezeu’.

Sf. Iacov în cap. 1:8: ‘El de bunăvoia Lui ne-a născut prin Cuvântul Adevărului…’

Sf. Petru în Ep. I, cap. 1:23: ‘Fiindcă aţi fost născuţi din nou nu dintr-o sămânţă care poate putrezi ci dintr-una care nu poate putrezi, prin Cuvântul lui Dumnezeu cart este viu şi care rămâne în veac…’

Sf. Ioan în Ep. I, cap. 3:9: ‘Oricine este născut din Dumnezeu nu păcătuieşte pentru că sămânţă lui Dumnezeu rămâne în el şi nu poate păcătui fiindcă este născut din Dumnezeu’.

Deci este vorba de acea tainică lucrare şi schimbare pe care o face în viaţa aceluia care crede şi care se întoarce, Cuvântul lui Dumnezeu Apa cea vie, şi Duhul lui Dumnezeu, Puterea cea vie şi cerească.

Această lucrare e o taină şi o minune dumnezeiască după cum limpede a spus Mântuitorul: ‘…este ca şi cu vântul căruia îi auzi vuietul dar nu ştii nici de unde vine nici încotro merge’ (Ioan 3:8).

Sau… este ca şi cu sămânţă care pusă în pământ… creşte şi rodeşte totul.

Sau este ca altoiul pus în pom: – schimbă şi înnoieşte totul.

Sau este ca aluatul pus într-o frământătură: – dospeşte şi îmbunătăţeşte totul…

Această schimbare şi înnoire o făcuse Cuvântul şi Duhul lui Dumnezeu mai întâi în viaţa slujitorului Său Iosif, de care se folosea acum spre a face acest lucru şi în alţii. Iar în el această schimbare şi înnoire se adâncise şi se desăvârşise mereu. Fiindcă aşa lucrează totdeauna Domnul Isus: Sufletul acela prin care Duhul Sfânt vrea să aducă pe alţii la o stare după voia lui Dumnezeu, trebuie să fie el însuşi mai întâi născut din nou, apoi curăţit şi sfinţit spre a fi cât mai potrivit pentru lucrarea ce Dumnezeu vrea să o facă prin el.

Dumnezeu în tot ce face, este înţelept şi bun: Lucrând, El Îşi desăvârşeşte mereu unealta prin care lucrează.

Învăţând, El îl face tot mai învăţat pe învăţătorul prin care învaţă pe alţii.

Ducând lumină, El îl face tot mai luminos pe acela prin care luminează pe alţii.

Precum un zidar trebuie să se afle totdeauna mai presus decât lucrarea pe care o face el, tot aşa se cere neapărat să fie şi lucrătorul lui Dumnezeu. Mai întâi să aibă el o stare şi o viaţă mai înaltă, mai sfântă, mai smerită, şi mai plină de roadele Duhului Sfânt, căci numai după aceea va putea face ca aceste lucrări să se facă şi în alţii.

Trebuie mai întâi ca lucrătorul Domnului să se sfinţească el însuşi în toată fiinţa şi trăirea lui, pentru ca apoi să poată duce şi pe alţii la sfinţirea fără de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu (Evrei 12:14).

Iată cum mărturiseşte părintele Iosif despre naşterea sa din nou, despre schimbarea şi înnoirea făcută de Dumnezeu în starea şi în viaţa lui.

‘…dacă această gazetă place, şi dacă scrisul ei a început să câştige suflete pentru Hristos, apoi lucrul acesta nu stă în meşteşugul penei de scris, ci în sufletul care scrie această gazetă. Puterea acestei gazete stă tocmai în aceea că o scrie un suflet care s-a hotărât pentru Hristos. O scrie un suflet care şi crede el însuşi mai întâi ceea ce scrie. Şi care face el însuşi mai întâi ceea ce îi învaţă pe alţii să facă.

Căci şi eu „m-am schimbat”, după ce m-am hotărât, după ce m-am născut din nou – lucrul acesta este firesc, este normal. Ar fi foarte nefiresc să fi rămas tot neschimbat şi după ce m-am hotărât să trăiesc pentru Hristos. O hotărâre ce nu schimbă pe om n-ajunge nimic. E o hotărâre fără Hristos şi fără nici o putere.

Eu nu mă ruşinez să spun că m-am schimbat după ce m-am hotărât să trăiesc cu Hristos şi pentru Hristos. O, ce minunată schimbare s-a făcut în sufletul meu după ce m-am hotărât să trăiesc aşa cum spune Evanghelia…’

‘L.S.’ Nr. 46 din 25 nov. 1923 — ‘Şi eu m-am hotărât’.

Desigur aceasta este taina şi explicaţia izbânzilor minunate ale părintelui Iosif şi al Lucrării Oastei. Aceasta va fi întotdeauna puterea şi condiţia fără de care nici un lucrător şi nici o lucrare evanghelică nu poate avea roade.

O, dacă ar crede şi dacă n-ar uita acest mare adevăr nici unii din cei care au venit şi vor mai vrea să vină în această Lucrare dumnezeiască a Evangheliei lui Hristos Domnul! O, dacă s-ar încredinţa cutremurător cu toţii acei care vor să lucreze în ea, că fără o sfântă şi totală schimbare şi înnoire în viaţa şi în flinta lor, nu vor putea sluji nici odată pe Domnul. Şi nici nu vor putea vedea nici odată mântuirea Lui.

Condiţiile acestea, puse celui mai dintâi ostaş şi lucrător dintre noi. sunt obligatorii şi celui mai din urmă.

Pe urmele lui Hristos este dator să calce întocmai ca primul, oricare din cei care vin şi doresc să intre în această Lucrare – până la sfârşit.

Cine intră într-o coloană dar nu ţine cadenţa şi nici alinierea cu coloana – este un încurcat şi un încurcător. Va sfârşi prin a fi în curând aruncat afară ca un netrebnic.

Descoperirea Bibliei

Plinătatea vieţii în Hristos este deci – după naşterea noastră din nou – taina biruinţei noastre în toate luptele cu păcatul şi cu diavolul. Aceasta este taina şi puterea noastră de rodire în viaţa de credinţă şi de mântuire sufletească. În plinătatea acestei cunoaşteri şi vieţuiri în Hristos şi prin El, stă şi taina ridicării noastre şi ca popor şi ca frăţietate duhovnicească.

Dar pentru dobândirea acestui dar ceresc se cere în primul rând cunoaşterea şi adâncirea Sfintelor Scripturi. Se cere neapărat citirea şi trăirea Bibliei.

Acest însemnat lucru este tot ceea ce ne-a lipsit şi ne trebuieşte nouă acum, pentru a birui răul de care suferim, pentru a ne ridica din decăderea în care suntem, pentru a ne înălţa la starea vrednică de Dumnezeu şi cerută de credinţa în Hristos Mântuitorul, pe care o mărturisim…

Vindecarea şi mântuirea noastră, ca inşi şi ca neam, nu va putea veni niciodată prin altceva decât prin cunoaşterea şi trăirea Sfintelor Scripturi.

Astfel, în vara aceluiaşi an, 1923, retras pentru un timp de meditaţie într-un concediu de sănătate, părintele Iosif a adâncit puternic şi cu o lumină nouă Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu Biblia.

Reîntors la gazetă el va mărturisi:

‘…în citirea şi adâncirea Scripturilor mi-am petrecut cele două luni… şi acum mă reîntorc la această gazetă şi mai hotărât pentru Isus Hristos şi Evanghelia Lui. Mă reîntorc la Sibiu schimbat. Adică mă întorc hotărât să trăiesc mai deplin lui Hristos şi pentru Hristos. Şi să hotărăsc şi pe alţii să apuce această cale de îndreptare şi mântuire sufletească…’

‘L.S.’ Nr. 37 din 23 sept. 1923

Astfel Duhul Sfânt i-a descoperit încă de la începutul Lucrării Oastei că dezgroparea Bibliei de sub lespezile neştiinţei şi de sub praful nepăsării de veacuri, va fi până la urmă o primă condiţie pentru dezrobirea şi ridicarea din păcat şi înapoiere, a fiecărui suflet şi a întregului popor.

Numai lumina Evangheliei va putea aduce primăvara şi învierea noastră cea sufletească.

Numai puterea Cuvântului şi a Duhului Sfânt ne va putea trezi şi învia la o viaţă nouă pe toţi morţii în patimi şi îngropaţi în păcate.

Pe toţi cei ţinuţi în robie şi în orbie sufletească de către satana, duşmanul cel de moarte al sufletului nostru şi al neamului nostru.

Sfânta Scriptură trebuie deci adusă la tot poporul şi tot poporul trebuie adus la ea!

Sfânta Evanghelie trebuie scoasă din altar şi dusă în familii, în societate, în mijlocul lumii şi în viaţa fiecărui om.

Mântuitorul şi Domnul nostru Isus Hristos nu trebuie să fie numai un ‘Prizonier’, un ‘Condamnat’ al chivotului şi al altarului, la Care să mergem doar din când în când, ca la un scurt ‘vorbitor’. După care noi apoi să-L lăsăm pe El iarăşi tot acolo. Şi mergând, să ne trăim afară viaţa tot fără de El.

A sosit vremea să-L luăm pe Isus de acolo, să-L „eliberăm din altar”, să-L scoatem şi să-L ducem pretutindeni în viaţa oamenilor, în problemele lor, în umblarea lor şi în munca noastră de toate zilele. Isus Hristos trebuie să fie zilnic Domnul şi Stăpânul nostru, Tovarăşul şi îndrumătorul nostru, Lumina şi Pilda trăirii noastre.

Pe El trebuie să-L întrebăm. De El să ascultăm. Lui să I ne mărturisim. Şi pe El să-L iubim, devenind una cu El, fiecare şi toţi.

Cuvântul Lui să devină dreptarul vieţii fiecăruia dintre noi.

Duhul Lui să devină felul nostru de a fi.

Părtăşia şi Prezenţa Lui să ne devină condiţia noastră de viaţă, fără de care să nu mai putem trăi!…

Desigur, o muncă şi o luptă uriaşă se prevede că va trebui dusă pentru ajungerea acestui scop şi acestui nivel!

Marile puteri potrivnice sunt multe şi tari.

Marele întuneric şi marea nepăsare de veacuri, devenită ‘tradiţie’, se vor împotrivi din răsputeri oricărui suflu înnoitor.

Comoditatea îngheţată şi păcatele încetăţenite, care se vor vedea ameninţate din primăvara Evangheliei, – vor stârni din greu crivăţul urii şi al calomniilor împotriva razelor binefăcătoare pe care le va aduce Soarele Bibliei, care îşi vesteşte răsăritul ceresc peste hotarele ţării noastre şi a inimilor noastre.

Vor trebui ridicate stavilele grele şi ruginite care de veacuri opresc revărsarea binecuvântată a şivoaielor mântuitoare peste sufletul poporului nostru.

Dar Praznicul Paştelor noastre, Sărbătoarea renaşterii noastre în Hristos, tot va trebui să vină odată!

Ceea ce Dumnezeu a făcut prin Cuvântul Său Sfânt în viaţa altor popoare, care L-au descoperit înaintea noastră, trebuie să vedem şi la noi, odată şi odată, oricât de lung va fi drumul urcuşului nostru spre această luminoasă ţintă.

Oricât de grea va fi lupta noastră pentru această slăvită biruinţă şi oricât de multe vor fi jertfele care ni se vor cere pentru această fericită împlinire, Dumnezeul mântuirii noastre tot ne va ajuta s-o ajungem odată şi odată, dacă lucrăm şi luptăm cu o neclintită statornicie şi nădejde pentru aceasta.

O, ce negrăită şi strălucită va fi atunci bucuria culesului pentru cei care umblă acum plângând când îşi aruncă sămânţa acestui sfânt început! O, cu ce cântări de veselie vor secera mulţumirea, acei care încep să semene acum cu atâtea lacrimi!
(Psalm 126:5-6).

Iată câteva din cuvintele cu care părintele Iosif îndemna încă de la început la citirea şi trăirea Bibliei:

‘…Sunt zece ani de când am început să citesc întâia dată în Biblie. Atunci, la început, mi se părea Biblia o carte ca oricare alta, dar cetind-o regulat şi azi şi mâine, am aflat în ea o comoară nebănuită. Am aflat în ea comori pe care nici odată nu mi-aş fi putut închipui că le are, – de nu le aflam chiar eu. Astăzi, de câte ori citesc Biblia, îmi pare că am intrat într-o mină de mărgăritare scumpe. Din ce intru şi din ce sap mai adânc… dau peste noi şi noi comori.

Toată tăria mea este Biblia. Ea mă însoţeşte, mă îndeamnă, mă luminează şi mă întăreşte în toate împrejurările vieţii mele. Ea îmi dă căldura inimii şi lumina minţii ca să-L aduc pe Hristos în orice chip la cunoştinţă (Filipeni 1:18). Ea îmi dă toate armele ce trebuiesc unui „nebun ostaş al lui Hristos”.

Acum, după zece ani, simţesc că Biblia face parte din însăşi viaţa mea. Biblia este o parte întregitoare, o lipsă a vieţii mele întocmai ca şi apa pe care o beau, ca aerul ce-l răsuflu şi pâinea ce o mănânc.
În fiecare zi citesc în Biblie, pentru că simţesc o sete a sufletului care mă mână ca pe un cerb (Psalm 41) să mă adap la izvoarele ei. Simţesc o foame a sufletului care mă mână să caut cuvintele ei şi să mă hrănesc cu ele în fiecare zi (1 Timotei 4:6).

Biblia este legătura mea zilnică cu Mântuitorul. De câte ori o deschid şi citesc în ea, simţesc ceva că trece din ea în mine şi îmi umple casa sufletului meu cu lumină, cu putere, cu tărie şi bucurie sufletească.
Prin citirea Bibliei, în toată ziua mă întâlnesc cu Mântuitorul meu Isus Hristos şi stau de vorbă cu El şi El cu mine.

Tot ce sunt şi tot ce am este al Bibliei. Biblia scrie şi „Lumina Satelor”. Luaţi-mi Biblia – şi mi-aţi luat totul. Opriţi-mă să nu citesc în ea şi „Lumina” se va stinge.

Dar de câte ori citesc Biblia simţesc şi o mare durere, îmi vine să plâng de durere când mă gândesc câţi oameni nu au aflat şi nu cunosc încă comorile sufleteşti ale Bibliei. Câţi se pogoară în pământ, înainte de a gusta din izvoarele Bibliei.

Cititorule, ai tu Biblia în casa ta şi citeşti cu regularitate în ea?’

‘L.5.’ Duminică 4 martie 1923, pag. 1

‘Biblia este cartea cea mai răspândită de pe pământ. În vremea din urmă, răspândirea Bibliei este în tot mai mare creştere. În decursul războiului s-au răspândit atâtea milioane de Biblii încât Societatea Biblică nu mai putea răzbi cu tipărirea de Biblii noi.

Chiar şi această minunată răspândire a Bibliei arată că ea nu este o carte ca oricare alta, ci ea este Cartea lui Dumnezeu şi se va predica această Evanghelie în toată lumea ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor…’

‘L.S.’ 1923. Nr. 8 pag. 3

‘Biblia este Cartea lui Dumnezeu. Dumnezeu a ales pe oamenii în inima cărora a pus cuvintele Sale pe care ei apoi le-au scris. În acest înţeles zice şi Sf. Apostol Pavel: ‘…toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură’ (2 Timotei 3:16).

Când, aşadar, cineva ia în mână Biblia, trebuie să o ia ca pe o carte, ca pe o scrisoare a lui Dumnezeu. Când vă veţi înfăţişa la Judecată înaintea lui Dumnezeu eu socot că una din întrebări va fi aceasta:

„Ţi-am trimis o scrisoare în care te înştiinţam despre starea ta pe pământ, despre starea păcatului care te omoară, – şi despre iertarea Mea care îţi dă viaţa prin Sângele Fiului Meu. Şi îţi arătam în această carte, cum să trăieşti ca un fiu al Meu. Ai citit tu această scrisoare ?!?”

— „Doamne”, vei răspunde tu, „am auzit că Tu ai avut o Carte pe pământ, dar eu n-am deschis-o niciodată”.

Vai, va fi ţie cititorule, dacă nu vei putea da un alt răspuns.

‘L.S.’ 1923, Nr. 8 pag. 3

‘…Numărul acesta din gazetă l-am închinat Bibliei, ca să facem cunoscută cititorilor noştri această Carte a Vieţii.

„Lumina Satelor” le duce nu numai veşti care se schimbă de la o zi la alta ci le duce şi Cuvântul lui Dumnezeu care rămâne în veac.

Gazeta noastră tocmai aceasta o vrea! Să se facă o şcoală în care să stăm de vorbă şi de învăţătură cu cititorii noştri, aşa cum stă dascălul în şcoală cu şcolarii săi.

În numărul acesta gazeta noastră a vorbit despre Biblie. În celelalte numere vom vorbi despre multe şi multe lucruri de folos din ea. Cine ne va citi cu drag şi regulat, cu multe învăţături bune se va alege…’

‘Cititorule, Biblia este o Carte scrisă anume pentru sufletul tău. pentru frământările, durerile şi boalele sufletului tău. Citeşti tu această Carte?

Biblia este o carte, o scrisoare, trimisă din Cer anume pentru tine, – desfaci tu această scrisoare ca s-o citeşti?

Dacă ţi-ar veni o scrisoare de la împăratul, ai alege grăbit şi nesilit să citeşti ce-i scris în ea. Şi iată că aici Împăratul Ceresc îţi trimite o carte cu ştiri despre mântuirea sufletului tău, iar tu nu vrei să o deschizi şi să citeşti în ea.’

‘L.S.’ 1923. Nr. 8 pag. 3-4

Pentru încurajarea citirii şi răspândirii Bibliei, părintele Iosif începu curând prin foaie ‘O şcoală Biblică’, încurajând cu premii în bani şi cărţi, cu îndemnuri şi tâlcuri – pentru cercetarea şi adâncirea Sfintei Scripturi.

Curând ideea aceasta a intrat în obişnuinţa adunărilor ostăşeşti unde începură să se ţină seri de ‘Şcoală Biblică’ în care toţi cei care luau parte la ele se întorceau cu o tot mai adâncă cunoaştere şi trăire a Cuvântului Sfânt. Şi cu o tot mai mare dragoste faţă dă Cartea Domnului, Biblia.

Ce idei mari erau acestea! Ce viziune profetică, ce iniţiative salvatoare, ce moment unic.

Ce curs fericit şi-ar fi urmat prin ele şi de la ele, destinul poporului nostru şi chiar istoria Bisericii noastre dacă le-ar fi primit, dacă le-ar fi urmat.

Dar unde erau oare acei care trebuiau să se pătrundă, să se însufleţească şi să poarte fericiţi pretutindeni acest mesaj divin!

Ce mici sunt vremile marilor oameni!”

Pe tot parcursul lucrării sale în Oastea Domnului, preotul Iosif Trifa a insistat mereu, mereu, că centrul atenţiei omului în religia creştină trebuie să fie Isus Cristos.

Mai redăm aici un citat dintr-un articol scris de Iosif Trifa în 1932 pe această temă:

„…Temeiul şi temelia mântuirii noastre este Isus Cel Răstignit. Toate Scripturile ne spun acest lucru (Ioan 3:16; F. Ap. 4:12)… A căuta mântuirea în afară de acest Izvor al mântuirii înseamnă a pierde vremea şi a pierde mântuirea… A căuta mântuirea fără Isus Cel Răstignit este a încerca să faci pâine fără făină… E o slăbiciune generală a creştinilor de azi de a-L lăsa afară pe Isus Cel Răstignit din frământările mântuirii lor… Diavolul e şiret mare. El lasă creştinilor frământările mântuirii, el lasă creştinilor toate rânduielile, toate obiceiurile, toate formele. El îşi bate capul doar cu un singur lucru: să le fure făina din pâine, să le fure mierea din fagure, să-L fure pe Isus Cel Răstignit din frământările mântuirii lor.

Se zice că nicăieri nu doarme mai liniştit diavolul decât acolo unde se păstrează cu sfinţenie toate rânduielile şi datinile, dar lipseşte Isus Cel Răstignit şi Viu, viaţa şi puterea din El… De aceea sfântul Pavel Îl apără cu atâta îndârjire pe Isus Cel Răstignit faţă de ‘litera legii’, faţă de ‘păzirea poruncilor’.

Astfel de luptători se cer şi azi. Căci ispititorul parcă aici a făcut cele mai mari ravagii sufleteşti… Şi le-a făcut chiar acolo unde Isus Cel Răstignit trebuie apărat mai cu hotărâre. Eu mă uit spre pildă şi la biserica romano-catolică şi văd un lucru care mă doare. Cultul exagerat ce s-a făcut şi acolo în timpul din urmă cu sf. Tereza, este o mare greşeală. Citesc foaia lor ‘Lumina creştinului’ din Iaşi – şi în fiecare număr se publică sume şi daruri de bani de la cei ce spun că sf. Tereza i-a mântuit din fel de fel de necazuri şi vor ajutorul ei. ‘Trimit 200 lei pentru ajutorul ce mi l-a trimis sf. Tereza de am scăpat de un mare necaz’ – scrie unul. ‘Trimit 100 lei să-mi ajute în dorinţa pe care o am – scrie altul – rezervându-mi dreptul să întregesc suma aceasta, dacă îmi va ajuta’. Un adevărat târg. Eu de câte ori citesc această urâtă pagină îmi vine să plâng şi să zic ca sf. ap. Pavel: dacă oamenii se pot ajuta şi mântui în felul acesta, apoi ‘în zadar a murit Hristos’ (Gal. 2:21). Jertfa Lui este de prisos.

…Noi însă Îl vom vesti mereu numai pe Isus Cel Răstignit, oricâte împotriviri se vor ridica în contra noastră… Căci ştim şi credem că numai în Numele Lui şi puterea Crucii Lui este viaţă şi mântuire adevărată…”

(„Ceva despre Credinţă”… O.D. Nr. 40 din 2 oct. 1932)

Mişcarea Oastea Domnului se extindea vertiginos şi lua proporţii de mişcare de mase. De aceea ea trebuia definită tot mai riguros, pentru ca toată lumea să ştie ce crede şi ce urmăreşte să realizeze această mişcare. Preotul Iosif Trifa a făcut această definire sub forma unui „mic regulament pentru cei care au intrat şi cei care vor să intre în Oastea Domnului”, publicat în câteva numere succesive din Lumina Satelor în anul 1928. Redăm aici părţile cele mai importante ale acestui „regulament”.

„1. Cel dintâi paragraf, cea dintîi cerinţă pentru un ostaş din Oastea Domnului o vom spune în legătură cu o asemănare: Când cineva este recrutat şi pleacă la armată, el o rupe dintr-o dată cu traiul pe care l-a avut înainte, îndată ce intră în armată el începe o altfel de viată, un alt fel de trai. Începe un fel nou de a trăi, o nouă viaţă. Aceasta este cea dintâi cerinţă şi pentru cei din Oastea Domnului. Când intri în Oastea Domnului trebuie să te naşti din nou, să o rupi dintr-o dată cu felul vechi de trai pe care l-ai avut, trebuie să începi o viaţă nouă, schimbată… Să o rupi dintr-o dată cu duhul acestei lumi şi cu păcatele ei. Văzut-aţi feciorii când se duc la armată cum îşi iau rămas bun şi se despart de fetele din sat? Aşa şi cei care intră în Oastea Domnului trebuie să se despartă pentru totdeauna de cele şapte fete ale diavolului: trufia, desfrânarea, pizma, lăcomia (între care şi beţia), mânia, zgârcenia, lenea…

O intrare în Oastea Domnului fără naşterea din nou, fără schimbarea vieţii, n-ajunge nimic. Naşterea din nou este schimbarea cea mare care l-a ajuns pe Saul pe drumul Damascului şi din Saul l-a făcut Pavel: din prigonitor, apostol. Aceasta este schimbarea cea mare care trebuie să dea şi celor ce intră în Oastea Domnului altă inimă şi altă simţire, alţi ochi şi altă vedere, altă gură şi alte vorbe, alte picioare şi alte umblări. Aceasta este schimbarea cea mare pe care o cerea Mântuitorul lui Nicodim spunându-i că trebuie ‘să se nască din nou’ (Ioan 3:4), să înceapă o viaţă nouă. Însă această schimbare a vieţii, această renaştere sufletească o poţi face numai cu dar de Sus, cu darul şi puterea Duhului Sfânt. Când cineva se hotărăşte să intre în Oastea Domnului, el face numai începutul. Peste acest început trebuie să se pogoare darul şi puterea Duhului Sfânt, iar acest dar se pogoară numai dacă omul stăruie în hotărârea luată şi îngenunchiază cu ea mereu la picioarele Crucii pentru a fi sigilată şi întărită cu Sângele Mântuitorului.

Aceasta este cea dintâi cerinţă a celor ce intră în Oastea Domnului. E cea mai grea, dar şi cea mai ducătoare la izbânzi pentru cei care trec cu bine printrânsa.

2. A doua cerinţă pentru cei din Oastea Domnului o scoatem tot din asemănarea de mai sus. Când a intrat cineva în armata ţării, lucrul care i se cere mai întâi este: ascultarea şi supunerea necondiţionată. Acelaşi lucru se cere şi pentru cei intraţi în Oastea Domnului: ascultare şi supunere întru toate faţă de Dumnezeu. Cel intrat în armată nu mai este stăpân peste voile şi umblările lui. El stă întru toate sub ascultarea şi ordinile mai marilor săi. Aşa şi cel intrat în Oastea Domnului, din clipa când a intrat în Oaste, nu-şi mai porunceşte el peste voile şi umblările lui – ci Domnul… Nu puteţi sluji la doi domni: şi lui Dumnezeu şi lui Mamona, – a zis Mântuitorul… (Luca 16:13). Cel ce intră în Oastea Domnului, trebuie să slujească numai Domnului, – altfel intrarea lui în Oaste, n-ajunge nimic. Nimeni slujind ca ostaş nu se încurcă cu lucruri lumeşti dacă vrea să placă Celui ce l-a înscris la Oaste (2 Tim. 2:4).

Să luăm pildă de ascultare de la Mântuitorul. Întreaga viaţă a Mântuitorului a fost o viaţă de ascultare faţă de Tatăl Său, de o ‘ascultare până la moartea Crucii…’ Peste această ascultare se pogoară darul şi harul Duhului Sfânt. Când trăieşti o astfel de ascultare, de supunere şi de încredere în Domnul, viaţa ta ajunge sub darul şi cârmuirea Duhului Sfânt.

3. A treia cerinţă a celor ce intră în Oastea Domnului o scoatem tot din asemănarea de mai sus. Cel ce intră în armată se apucă îndată de meşteşugul armatei. Începe mai întâi să înveţe diferitele mişcări mai mici şi mai uşoare. Învaţă apoi să cunoască diferitele arme cu tainele şi puterea lor. În fiecare zi face deprindere, exerciţiu. Pe urmă după ce a învăţat mişcările şi armele, învaţă tainele apărării şi atacurilor faţă de vrăjmaşi.

Aceste lucruri se cer, – în înţeles sufletesc – şi de la cei ce intră în Oastea Domnului. Îndată ce intră cineva în Oastea Domnului, trebuie să se apuce de meşteşugul de a se face un bun ostaş al lui Hristos. Va începe întâi cu lucruri mai uşoare, ca să poată apoi ‘creşte zi de zi în darul lui Dumnezeu’.

Va face în fiecare zi ‘exerciţiul’ rugăciunii.

Va cerceta biserica folosind sf. Taine pe care le administrează.

Va citi zilnic Biblia… fiecare ostaş să-şi aibă Biblia sa ca pe o armă puternică. Şi nu numai să o aibă ci să înveţe tainele ei citind-o regulat şi cu credinţă.

…Va folosi tot ceea ce îi poate fi de ajutor şi întărire sufletească în lupta ce are să o ducă pentru mântuirea lui şi pentru a altora (cărţi, foi religioase, etc.).

Mai sunt şi alte cerinţe… pe care le vom aminti mai pe larg în cartea ‘Ce este Oastea Domnului’ ce va apare în curând. Vom mai aminti aici numai pe scurt că un ostaş al Domnului trebuie să fie activ. Să fie în neîncetată luptă contra atacurilor vrăşmaşului diavol. Să lupte neîncetat pentru lăţirea Împărăţiei lui Dumnezeu să lupte pentru atragerea şi a altora în fronturile mântuirii sufleteşti.

‘…Dacă cei ce trăiesc o viaţă ostăşească – zice sf. Ioan Gură-de-Aur – se duc îndată unde îi cheamă trâmbiţa războiului, cu atât mai mult trebuie a ne pregăti şi noi care suntem ostaşi ai lui Hristos, a face front în faţa păcatului.’

Omilia V. Evrei

După ce ai intrat în Oastea Domnului trebuie să-ţi dai seama că ai declarat război diavolului şi eşti în război cu patimile şi poftele acestei lumi. ‘Ca un ostaş viteaz trebuie să fii într-una înarmat, treaz, înţelept, hotărât, curajos, veşnic aşteptând pe vrăşmaşul. De câte ori te cheamă trâmbiţa privegherii, iute te pregăteşte de luptă şi te aruncă cu tot curajul împotriva răului, rupe şirul vrăşmaşului, taie puternic faţa diavolului şi pune mâna pe pradă de la ei, câştigând biruinţa… – precum spune acel mare sfânt părinte Ioan Gură-de-Aur.

Un ostaş al Domnului trebuie să fie apoi un aluat dospitor. După ce şi-a ‘dospit’ viaţa lui cu ‘aluatul cel nou’ al Evangheliei, trebuie să dospească şi viaţa altora. Să facă acest lucru întâi cu predica vieţii sale. Aşa să trăiască un ostaş al Domnului încât văzând şi alţii faptele şi purtările sale cele bune – să ia îndemn a intra şi ei în Oastea Domnului…

În numărul viitor vom arăta ceea ce nu-i iertat să facă un ostaş al Domnului.

‘L.S.’ Nr. 46 din 7 nov. 1926 – scrie mai departe sub acelaşi titlu, următoarele:

…în numărul trecut am spus ce trebuie să facă un bun ostaş al lui Hristos. În numărul acesta vom aminti câte ceva şi din cele ce trebuie să nu facă un ostaş al lui Hristos.

Ţin şi aici să spun îndată că Oastea Domnului nu e numai o luptă contra beţiilor şi sudalmelor, ci e o luptă contra tuturor patimilor rele, pentru că fiecare patimă rea este un fel de beţie. Oare mânia nu este şi ea tot un fel de beţie? Şi oare lăcomia, zgârcenia, pizma, nu sunt şi ele tot un fel de beţie?

Un bun ostaş al lui Hristos trebuie să se ferească de toate cele şapte păcate grele, de moarte care sunt: trufia, desfrânarea, pizma, lăcomia – între care şi beţia, hoţia, iubirea de argint – mânia, zgârcenia şi lenea.

Lupta noastră s-a îndreptat de la început mai ales contra beţiilor şi înjurăturilor fiindcă, mai ales, aceste două patimi fac stricăciunile cele mai mari în poporul nostru şi pentru că, cu aceste două patimi câştigă satana cele mai multe suflete.

Cu privire la beuturile alcoolice, regulile Oastei sunt următoarele:

Un bun ostaş al Domnului face cel mai bine dacă se rupe dintr-odată cu totul de orice fel de beuturi alcoolice. Omul poate trăi şi fără beuturi îmbătătoare (ba încă trăieşte mai mult şi mai bine… Încă nimeni n-a murit nicăieri din cauză că n-a beut, dar din beţie câţi mor zilnic!)…

…Oastea Domnului opreşte de la orice fel de beuturi alcoolice mai ales pe cei care au fost pătimaşi beţivi, pentru că în aceştia beutura a stricat cu totul orice hotar de oprire, de stăpânire. Pentru beţiv cel dintâi pahar deschide îndată uşa larg spre beţie. Pentru aceştia nu este o altă cale de scăpare decât ruperea totală cu orice fel de beutura pe vecii vecilor.

…Opreşte apoi de la orice fel de beuturi alcoolice pe toţi cei necăsătoriţi… pentru că aceştia trebuie să stăruiască şi mai mult în virtutea înfrângerii poftelor. Iar beuturile alcoolice sunt cel mai mare duşman al acestei virtuţi. ‘Nu beţi vin întru carele este desfrânare’ – spune apostolul Pavel (Efes. 5:18).

…Un bun ostaş al Domnului nici nu va intra prin crâşme… pentru că acolo sunt ispitele cele mari şi căderile cele pierzătoare…

Acestea ar fi pe scurt regulile cu beutura. Spun adevărul că de trei ani de zile m-am tot frământat cu dezlegarea lor – şi tremur şi acum să nu fi greşit cumva cu precizarea lor. Ca un munte de fier apasă asupra conştiinţei mele întrebarea: oare nu cumva am lăsat pe undeva o uşiţă deschisă pentru ispita satanei? Băgaţi de seamă că… ceea ce pare că am lăsat, poate fi o uşă deschisă pentru satana… poate fi mărul din grădina Edenului. Satana-i viclean mare. Dacă are o uşiţă deschisă apoi cu zi cu noapte umblă şi se vicleneşte cum ar putea-o lărgi, ca să intre prin ea…

Decât astfel să vă înşele şi pe voi satana, decât să aveţi veşnic deschisă o uşă, eu zic: mai bine să închideţi uşa de tot. Lepădaţi-vă de orice fel de beutura îmbătătoare… Nici un pahar, nici o picătură… Închei spunând încă o dată: un ostaş al Domnului… se leapădă de orice fel de beuturi alcoolice.

În numărul viitor vom scrie mai departe despre celelalte oprelişti pe care le pune ‘Oastea Domnului’.

‘L.S.’ Nr. 48 din 14 nov. 1926 scrie:

Dăm în continuare opreliştile pe care Oastea Domnului le pune pentru cei ce vreau să fie ostaşi ai lui Hristos.

Un ostaş al Domnului nu se duce pe la petreceri, jocuri şi baluri, pentru că aşa cum se fac acestea în ziua de azi… sunt cu totul atrase în slujba diavolului… Şi sunt destule alte societăţi (în afara Oastei) care se întrec în a face jocuri şi baluri pe seama membrilor lor… Societatea noastră nu se ocupă cu aşa ceva. Petrecerile noastre sunt a ne întâlni mereu în Domnul… noi ne petrecem citind şi vestind Sfintele Scripturi, cântând cântări duhovniceşti, rugându-ne Domnului şi bucurându-ne în El, după cuvântul sf. apostol Pavel care zice: ‘nu beţi vin întru care este desfrânare ci vă umpleţi de Duhul Sfânt vorbind între voi în psalmi, în lăudări şi în cântări duhovniceşti’ (Efes. 5:18-19).

Un ostaş al Domnului va merge numai la acel fel de petreceri unde lipseşte beutura şi jocul… Sau cel mult va sta acolo până ţine partea cea bună… până ţine partea în care diavolul încă nu s-a amestecat.

…Peste tot, un ostaş al Domnului se va păzi de orice clacă, şezătoare şi strânsură în care stăpâneşte ‘duhul acestei lumi’… căci ‘oricine vrea să fie prieten cu lumea (cu duhul ei cel păcătos) se face vrăşmaş cu Dumnezeu’ (Iacov 4:4).

Peste tot în privinţa întrebării: unde poate merge un ostaş al Domnului, recomand următoarea regulă:

De câte ori un ostaş este nedumerit asupra acestei întrebări, să se întrebe: ‘Oare merge şi Domnul Isus cu mine? Oare poate să meargă Domnul cu mine în crâşmă? – Ba! Atunci nu merg nici eu! Oare stă Domnul Isus cu mine acolo unde se vorbesc urâciuni şi murdării? – Ba! Atunci nu stau nici eu!’ Un ostaş al Domnului poate merge numai acolo unde poate merge şi Domnul cu el. Şi va sta numai acolo unde poate sta şi Domnul Hristos…

…Un ostaş al Domnului nu înjură şi nu foloseşte nici un fel de cuvânt de sudalmă. Despre acest păcat scriem mai pe larg în altă parte… Aici voi spune doar atât că înjurătura este poate cel mai fioros şi mai grozav păcat. Despre acest păcat zice Evanghelia că ‘toate păcatele se vor ierta fiilor omeneşti şi hulele oricâte le vor grăi, dar cine va huli împotriva Duhului Sfânt nu are iertare în veci, ci va fi vinovat Judeţului veşnic’ (Marcu 3:28). Despre satana se ştie că este un răsculat şi un hulitor împotriva lui Dumnezeu. Văzut-aţi pe suduitorul de cele sfinte cum în decursul fioroaselor lui înjurături îşi ridică pumnii şi privirile spre cer ca şi cum ar ameninţa pe cineva de acolo? El este ca şi satana un vrăşmaş pe faţă şi un răsculat împotriva lui Dumnezeu.

Cei ce suduie, – nu numai că în Oastea Domnului n-au ce căuta, – ci ei ar trebui scoşi şi din rândurile celorlalţi creştini.

Un ostaş al Domnului nu fumează. De ce?

Întâi pentru că fumatul este un lucru urât şi urâcios… Gândească-se fiecare fumător şi să întrebe, oare ar putea el să stea în faţa Mântuitorului cu ţigara în gură? Oare rămâne, oare petrece, oare călătoreşte împreună cu noi Domnul când noi într-una pufăim şi scuipăm?

Fumatul trebuie lăsat apoi pentru că el devine o patimă, o plăcere care întrece plăcerea duhovnicească… punând stăpânire pe toată fiinţa omului şi robind-o de dimineaţa până seara… Lucrul acesta e nebun şi necurat.

Fumatul trebuie lăsat şi pentru că noi suntem răspunzători înaintea lui Dumnezeu de fiecare ban ce-l cheltuim. Noi nu suntem stăpânii ci suntem numai administratorii averilor şi banilor noştri. Ce vom răspunde oare în faţa Domnului Dumnezeu despre banii ce i-am cheltuit pe tabac? …Câţi ‘creştini’ sunt care nu se îndură să facă milostenie, se lipsesc de Biblie, de o gazetă bună, de cărţi cu hrană sufletească – dar pentru tabac dau mii de lei pe an. Nu este oare acesta un lucru nebun şi necurat?”

În continuarea acestui „regulament”, preotul Iosif Trifa descrie modul de luptă al unui ostaş creştin, dezvoltând pe larg textul din Efeseni cap. 6, în care apostolul Pavel enumera „armele” luptătorului creştin: „mijlocul încins cu adevărul”, platoşa neprihănirii, picioarele încălţate cu râvna Evangheliei păcii, scutul credinţei, coiful mântuirii, sabia Duhului Sfânt care este Cuvântul lui Dumnezeu şi rugăciunea.

Oricine citeşte aceste pagini, şi toate celelalte scrieri ale preotului Iosif Trifa, poate să vadă că singurul lucru pe care-l urmărea acest credincios preot ortodox era să-i întoarcă pe oameni la Dumnezeu, să-i înveţe transformarea vieţii prin Isus Cristos şi să-i îndrume spre o viaţă creştină curată, după Sfânta Scriptură. Reacţia cititorului ar fi aceea că nimic din toate acestea nu sunt contrare nici Bibliei, nici dogmelor Bisericii Ortodoxe. Şi totuşi, opoziţia faţă de lucrarea acestui preot n-a întârziat să apară, să se dezvolte şi să acţioneze până la scoaterea lui din Biserică.

Ce i s-a reproşat preotului Iosif Trifa? Nu vom intra în toate detaliile luptei care s-a dat în jurul Oastei Domnului timp de vreo cinci ani, între 1933 şi 1938, şi care s-a soldat cu scoaterea lui Iosif Trifa din preoţie (caterisire). Ne vom mărgini doar să semnalăm raţionamentele strict teologice care au dus la acest sfârşit tragic.

Prin 1934 îl găsim pe preotul Iosif Trifa enumerând mai multe acuzaţii care se aduc Oastei Domnului, printre care o găsim şi pe aceasta: „Un frate preot scria anul trecut că Oastea a fost bună la început până când se ocupa numai cu propaganda contra beţiei. Dar de când le predică oamenilor ‘neştiutori’ despre naşterea din nou, a devenit ‘primejdioasă’ şi nu mai trebuie sprijinită” (citat din „Istoria Oastei” de Traian Dorz, vol. 1, pag. 334).

Să ne oprim puţin la această acuzaţie şi să vedem pe ce se întemeiază ea.
Preotul care a făcut-o cunoştea bine teologia ortodoxă. El ştia că după dogma ortodoxă naşterea din nou se întâmplă în botez. Botezul se administrează copiilor mici şi, prin urmare, fiecare ortodox care a fost botezat când a fost mic este considerat a fi născut din nou. A predica o naştere din nou care se întâmplă atunci când înţelegi jertfa Domnului Isus Cristos şi când Îl primeşti pe El ca Mântuitor înseamnă a nega capacitatea botezului de a produce acea naştere din nou!

Exact lucrul acesta îl cred baptiştii. Ei cred că naşterea din nou este un fenomen care se produce pe plan spiritual atunci când omul se pocăieşte, se întoarce la Domnul Isus Cristos şi-L primeşte pe El ca Domn şi Mântuitor personal.
De aceea, ei nu mai botează copiii mici. Ei aplică botezul după întoarcerea la Domnul Isus Cristos, şi consideră botezul un act simbolic care arată moartea faţă de lume şi învierea cu Domnul Isus Cristos la o viaţă nouă.

A predica în Biserica Ortodoxă naşterea din nou ca un act care se produce la maturitate, când omul se întoarce la Dumnezeu, este într-adevăr un lucru care contrazice o dogmă ortodoxă foarte importantă. Dar preotul Iosif Trifa, studiind ce spune Scriptura despre naşterea din nou, şi vrând să fie credincios Scripturii, n-a avut încotro, şi a ajuns să predice o învăţătură care contrazicea dogma Bisericii sale.

Acuzaţia de bază însă care i-a fost adusă preotului Iosif Trifa a fost aceea că a refuzat să admită ca ierarhia Bisericii Ortodoxe să preia conducerea Oastei Domnului. Timp de câţiva ani de zile s-a încercat acest lucru, dar Iosif Trifa a observat că cei ce voiau să pună mâna pe Oaste intenţionau să o transforme dintr-o mişcare de înnoire spirituală într-o mişcare de educaţie culturală şi sanitară.

Pentru a evita acest dezastru, Iosif Trifa şi-a dat demisia din funcţia de preot, intenţionând să rămână conducător al Oastei şi redactor al revistei „Lumina Satelor”. Mitropolia de la Sibiu l-a anunţat însă că din moment ce nu mai este preot i se ia şi conducerea Oastei şi redacţia revistei. Acestea se întâmplau în decembrie 1934-ianuarie 1935.
În ziua de 5 ianuarie 1935, Iosif Trifa a scris următoarea scrisoare adresată Mitropoliei:

SCRISOAREA PREOTULUI IOSIF TRIFA CĂTRE MITROPOLIA SIBIULUI

„Prea venerat Consiliu Arhiepiscopesc,

Cu referire la cele ce mi s-au comunicat din partea prea ven. Cons. Arhiepiscopesc sub Nr. 32/1935 bis, răspund:

În legătură cu ‘Oastea Domnului’ n-am avut absolut nici un fel de însărcinare şi încredinţare din partea nimănui, în consecinţă n-am de prezentat în legătură cu această mişcare nici un fel de dare de seamă.

Creaţia spirituală a mişcării ‘Oastea Domnului’ a venit pe de-a-ntregul din partea Domnului. El mi-a inspirat-o şi prin El am creat-o. El Singur mi-a dat însărcinarea în crearea acestei mişcări. Lui Singur am gestiuni de predat. El Singur mă poate opri să nu mă mai ocup de ea.

Accentuez însă ceea ce am spus de atâtea ori: am respectat întru totul învăţăturile Sfintei noastre Biserici. Am lucrat în cadrul acestor învăţături şi voi lucra şi mai departe tot în cadrul acestor învăţături. Iar întru cât s-ar părea şi s-ar dovedi că am ieşit din aceste învăţături, sunt gata să mă înfăţişez oricând în faţa forurilor bisericeşti competente”.

Mitropolitul Nicolae Bălan i-a răspuns lui Iosif Trifa printr-o scrisoare lungă de 16 pagini. Esenţa răspunsului Mitropolitului este rezumată de Traian Dorz astfel:

„În punctul 1 se neagă orice posibilitate de legătură a vreunui suflet cu Mântuitorul în alt fel decât prin mijlocirea oficialităţii bisericeşti. Această legătură cu Hristos, când este vorba de un preot, cu atât mai mult nu se poate concepe decât aşa.
Orice altă părere despre aceasta nu poate fi decât ‘o notă a subiectivismului sectar care ocoleşte Biserica, închipuindu-şi că în afară de ea poate să stea în legătură cu Hristos şi să primească însărcinări „singur” de la El. O asemenea atitudine din partea unui preot este inadmisibilă… prin urmare, oricare preot lucrează tot ce lucrează numai din încredinţarea episcopului său şi în atârnare de acesta. De aceea el poate fi tras la răspundere oricând de către episcopul său şi e dator să-şi dea socoteală de întreaga sa activitate… Tot asemenea el poate fi absolvit de delegaţia ce o are atunci când, apreciind interesele Bisericii, episcopul crede de cuviinţă aceasta…’

În punctul 2 se spune că oricine ar îndrăzni să nege lucrurile de mai sus, neagă Biserica şi doctrina despre ea, Ierarhia şi ordinea canonică a Bisericii.
Această negare – spune mai departe Mitropolia – este comisă de afirmaţia că ‘în legătură cu Oastea Domnului n-am avut absolut nici o însărcinare şi încredinţare din partea nimănui’… şi precizează că ‘însăşi hirotonia întru preot… constituie însărcinarea de a-ţi pune toate puterile în slujba Bisericii…’ Tot ce ar face şi ar crea un preot, indiferent de mărimea operei sale, nu este decât îndeplinirea unei însărcinări cu care este dator faţă de Biserică prin însăşi misiunea sa…”

Este de o deosebită importanţă să înţelegem ce spune Mitropolitul Nicolae Bălan în această scrisoare.
Într-un capitol anterior, noi am discutat doctrina ortodoxă care spune că harul mântuitor a fost depozitat în Biserică, şi că acum Biserica administrează, sau împarte, sau dăruieşte individului mântuirea.

Preotul Iosif Trifa, predicând despre jertfa Domnului Iisus Hristos, chemându-i pe oameni să-L primească pe Iisus ca Mântuitor personal şi propovăduind astfel o întâlnire directă între individ şi Iisus Hristos şi o mântuire prin această întâlnire, nega de fapt una dintre cele mai centrale dogme ale Bisericii Ortodoxe.
Iată de ce Mitropolitul Nicolae Bălan „neagă orice posibilitate de legătură a vreunui suflet cu Mântuitorul în alt fel decât prin mijlocirea oficialităţii bisericeşti!”

Aceasta a fost „erezia” preotului Iosif Trifa. Restul acuzaţiilor erau de ordin administrativ şi nu merită să ne ocupăm de ele. În cele din urmă, prin sentinţa din 13 martie 1936, preotul Iosif Trifa a fost caterisit.
Apelul de graţiere i-a fost respins de Sinodul Bisericii prin decizia din 18 martie 1937.

Este bine să auzim şi strigătul de durere al acestui preot, publicat în revista Isus Biruitorul, din 11 aprilie 1937, sub titlul „Mi s-a luat numele şi haina de preot…”

“În sfârşit, mi s-a adus la cunoştinţă oficios (şi s-a publicat şi în ‘Lumina Satelor’) că sf. Sinod a respins cererea pe care o înaintasem şi a întărit caterisirea mea.
Prin urmare, iată am ajuns un preot caterisit. Mi s-a luat haina şi numele de preot. Am fost dat afară din ceata celor 8000 de preoţi, ca fiind cel mai netrebnic, dintre toţi. Şi sunt ameninţat că voi fi dat afară cu totul şi din biserică, ca un ‘păgân’ şi ‘vameş’ care spurcă Biserica.

Eu – căutând spre Cer – mă resemnez în faţa judecăţii ce mi s-a făcut, aşteptând – cum spuneam – şi judecata cea de la a treia instanţă: Judecata cea Cerească.

În faţa judecăţii ultime de la Bucureşti, repet ceea ce spuneam în faţa primei judecăţi:

Mă voi resemna în această judecată şi voi rămânea pe mai departe în Biserică, un simplu mirean în rând cu ceilalţi fraţi ai mei în Ostăşia Domnului.

Fireşte – e un hotar mare acesta din viaţa mea. E o răspântie de unde mă uit înapoi peste mult zbuciumata mea viaţă. În clipa când mi se ia haina şi numele de preot, mă uit şi peste zbuciumul celor 25 de ani de preoţie. Şi văd toate frământările mele de preot şi vestitor al Evangheliei.

Văd nopţile nedormite… văd paturile de la Geoagiu şi Davos… văd lacrimile pe care le-am vărsat pentru Biserica şi Poporul meu. Văd întreg câmpul de bătălie în care am luptat şi am sângerat pentru binele Bisericii şi Neamului meu. Şi acum – slăvit să fie Domnul – iată văd şi răsplata acestor lupte, în care mi-am jertfit şi sănătatea. Trebuia să vină şi răsplata aceasta. Poate fiindcă L-am vestit prea mult pe Iisus Cel Răstignit. Eu mi-am înţeles slujba de preot să-L vestesc neîncetat pe Iisus Cel Răstignit, să chem suflete pierdute la picioarele Crucii Lui. Vrăjit de Jertfa Golgotei, am predicat poate prea mult această Jertfă şi poate am vrăjit prea mult poporul cu această Jertfă – şi poate pentru asta mi-a venit acum o răsplată pe care nu o primesc eu cel dintâi, şi nici cel din urmă. Cam toţi cei ce au bătătorit prea mult Dealul Golgotei – aşa au păţit şi aşa vor păţi! Cam toţi care s-au îndrăgostit prea mult de Jertfa Golgotei şi au spus adevărul – aşa au păţit şi aşa vor păţi.

Fraţii mei! ‘Vă scriu aceste rânduri cu ochii scăldaţi în lacrimi’ (2 Cor. 2:4).
Mă gândesc la tot ceea ce ne leagă pe noi. ‘Eu am fost gata să vă dau nu numai Evanghelia ci şi viaţa mea’ (1 Tesal. 2:8), să mă cheltuiesc chiar pe mine însumi pentru sufletele voastre (2 Cor. 12:15). Iar la această dragoste voi aţi răspuns cu focul dragostei voastre.

Vă îndemn, iubiţii mei, să fiţi liniştiţi! Dacă pe mine m-au dat afară definitiv din ceata preoţilor, eu voi merge mai departe pe calea pe care am mers şi până acum, pe calea Crucii, pe Calea Domnului.

Eu n-am îndemnat nici odată pe nimeni contra cuiva, decât contra păcatului.

‘Cu ochii ţintă la Căpetenia desăvârşirii noastre.’ Cu ochii ţintă la Iisus Cel Răstignit – acesta a fost îndemnul meu de totdeauna. Şi acesta e şi acum.

Iar dacă va fi să fiu dat afară cu totul din Biserică (adică un fel de ‘exilare’) repet şi eu cuvintele ce le-a rostit cu un astfel de prilej Sfântul Ioan Gură-de-Aur:

‘Numeroase sunt valurile şi puternic curentul. Nu mă tem de înec întrucât stau pe Stâncă… Nu doresc să trăiesc decât pentru voi. De aceea vă implor: consolaţi-vă, că nimeni nu mă poate despărţi de voi. Ceea ce Dumnezeu a unit, omul nu poate să despartă. Biserica constă nu în ziduri ci în comunitatea credincioşilor. Mâine voi fi cu voi la ceasul rugăciunii. Căci unde sunt eu, sunteţi şi voi şi unde sunteţi voi sunt şi eu. De suntem despărţiţi de spaţiu, suntem uniţi în dragoste. Nici moartea nu ne poate despărţi. Sunt gata de mii de ori să-mi dau viaţa pentru voi.’

Rugăciune

Şi-acum, către Tine mă întorc, Doamne Iisuse, Preadulcele meu Mântuitor, Singura mea nădejde şi bucurie. Îţi mulţumesc că ai făcut din mine un copil al suferinţii. Şi-Ţi mulţumesc că mă ţii mereu în starea aceasta grea, dar binecuvântată!
Acum robul Tău iarăşi stă la o răspântie. Ce aş putea spune, o Doamne, şi aici altceva, decât: să fie voia Ta! Doamne Iisuse, ştiu că mă aşteaptă cruci nouă şi necazuri nouă. Dar Tu ştii, Doamne, că robul Tău nu şi-a precupeţit nici odată viaţa lui cea trecătoare. Voi suferi totul pentru Tine, pentru ca pe urmă, să trec în odihna Ta cea dulce şi scumpă.”

În ultimii zece ani ai vieţii sale, preotul Iosif Trifa a fost mereu bolnav, a avut multe operaţii la plămâni şi la intestine, a stat mult timp în spitale şi în staţiuni balneare, şi şi-a desfăşurat activitatea spirituală şi editorială mai mult de pe patul de suferinţă. S-a stins din viaţă în 12 februarie 1938.

Oastea Domnului nu s-a stins însă. Ea a continuat să existe în ciuda opoziţiei ierarhiei Bisericii Ortodoxe. Este adevărat că mulţi fraţi ostaşi, printre care şi unii dintre conducători, văzând că sunt alungaţi din Biserica Ortodoxă, s-au alăturat unor culte neoprotestante. Unii au trecut la baptişti, alţii la creştini după Evanghelie, alţii la penticostali.

Traian Dorz, minunatul poet al Oastei, este unul dintre puţinii care au luptat cu îndârjire până în zilele noastre să ţină Oastea Domnului în Biserica Ortodoxă.
Dar el recunoaşte cu amărăciune:

„Dar însăşi condiţiile pe care ni le-a creat Biserica noastră care ne alunga, erau anume create spre a ne împinge ca să fim înghiţiţi de învăţăturile streine. Ele ne-au împins la asta. Cinismul şi răzbunarea cu care eram priviţi, urmărea puternic trecerea noastră totală la secte. Sau transformarea noastră într-o sectă ruptă de Biserică, asemeni fracţiunii lui Tudor Popescu, cu care le reuşise tocmai manevra asta. Aceasta le-ar fi pecetluit apoi pe totdeauna triumful punctului lor de vedere, după care Oastea Domnului trebuia să sfârşească neapărat la secte, sau ca o nouă sectă.

De fapt, unul dintre episcopi ne-a şi spus odată foarte nervos:

— Dar treceţi odată domnilor la secte! Măcar să scăpăm de voi mai repede!
Am ştii atunci că avem o sectă mai mult, dar nu ne-aţi mai chinui mereu ca acum!

Noi ‘îi chinuiam’ cu trebuinţa unei neapărate înnoiri a vieţii duhovniceşti.
De asta voiau ‘să scape’…

Şi atunci ‘ca să scape odată de noi’ au îndrumat preoţii să ne împingă afară din Biserică prin orice metode, dar cât mai sigur şi cât mai repede”.

Este normal să ne punem acum întrebarea:

ESTE POSIBILĂ O ÎNNOIRE, O RENAŞTERE A BISERICII ORTODOXE DIN CEREMONIALISMUL ÎN CARE ESTE ANCHILOZATĂ ?!?

Noi ne rugăm lui Dumnezeu pentru o asemenea înnoire şi renaştere.
De ea ar beneficia tot neamul nostru românesc. Şi ştim că în cadrul ortodoxiei româneşti există preoţi şi laici, fie în Oastea Domnului, fie în afara ei, care doresc o asemenea revenire la viaţă şi care caută să o producă. Pentru aceştia am adăugat aici istoria acestor trei preoţi:

DUMITRU CORNILESCU
TUDOR POPESCU
IOSIF TRIFA

Ei trebuie să ştie că au mai existat oameni care au lucrat la înnoirea Bisericii Ortodoxe. Trebuie să ştie ce anume au încercat ei să schimbe şi să ştie cum a reacţionat ierarhia Bisericii şi, mai ales, DE CE a reacţionat, împingându-i în afara Bisericii.

Aceia care doresc astăzi o înnoire a Bisericii trebuie să-şi formuleze foarte clar ce anume voiesc să înnoiască şi apoi să vadă care dogme ale Bisericii ar putea să fie afectate de ceea ce vor ei să aducă nou. Noi nu credem că pot să se facă înnoiri fără ca prin acestea să fie afectate anumite dogme.

Aţi văzut care a fost experienţa acestor trei preoţi. Să recapitulăm punctele principale ale acţiunilor lor. Însăşi traducerea Bibliei în limba română modernă, fără nici un fel de abateri de la textul original, a fost considerată a fi o acţiune „protestantă”. Apoi, când oamenii aceştia au predicat mântuirea personală prin Domnul nostru Iisus Cristos, ei au contrazis dogma că Biserica este cea care împarte mântuirea.
Când Tudor Popescu s-a întors la învăţătura Bibliei conform căreia NUMAI IISUS este mijlocitor între om şi Dumnezeu, el a fost acuzat că desfiinţează dogma despre sfinţii care mijlocesc între om şi Dumnezeu.
Când Iosif Trifa a predicat despre naşterea din nou ca urmare a primirii Domnului Iisus în inimă, a fost acuzat că desfiinţează dogma naşterii din nou prin botezul copilului mic.

Trebuie să recunoaştem că ierarhii Bisericii Ortodoxe, care i-au împins pe aceşti preoţi în afara Bisericii,
n-au făcut altceva decât să apere cu stricteţe dogmele Bisericii. Problema deci este aceasta:
Va ajunge oare ierarhia Bisericii Ortodoxe să admită că dogmele nu sunt absolute şi că ar fi necesară o reconsiderare a lor şi, poate, o reformulare a lor? Deocamdată nu se întrevăd semne că aşa ceva ar fi posibil.

Dumitru Cornilescu şi Tudor Popescu au sfârşit prin a se alătura unor culte protestante. Tot aşa au făcut mulţi din Oastea Domnului. Aceasta este soluţia pe care o găsesc astăzi tot mai mulţi români care trec la baptişti, la penticostali sau la creştini după Evanghelie. Aceste culte cuprind astăzi (n.r.1988) peste o jumătate de milion de români. Şi tot mai mulţi români continuă să se alăture acestor culte.

Oare fenomenul acesta nu va stimula Biserica Ortodoxă la o re-examinare radicală a întregii ei situaţii în neamul nostru?