CREDINȚA ADEVĂRATĂ – IOSIF ȚON – ÎNCERCĂRI DE REFORMĂ ÎN BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ – PARTEA A DOUA

„Vă îndemn să luptaţi pentru credinţa care a fost dată sfinţilor o dată pentru totdeauna. ”
Noul Testament, Epistola lui Iuda, versetul 3

PROF.DR. IOSIF ŢON – CREDINŢA ADEVĂRATĂ (1988)
ÎNCERCĂRI DE REFORMĂ ÎN BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ (II)

APĂRAREA ŞI MĂRTURISIREA DE CREDINŢĂ A PREOTULUI TUDOR POPESCU
de la Biserica Sf. Ştefan (Cuibul cu barză) din Bucureşti

Înalt Prea Sfinţite Stăpâne,

La ordinul I.P.S.V. Nr. 5429 a. c., cu respect ţin să răspund următoarele:

N’am fost în necunoştinţă despre svonurile ce s’au răspândit cu privire la persoana şi la acţiunea mea. Unele din cele svonite şi-au găsit loc în scris în „Noua Revistă Bisericească”. La cele scrise acolo, am răspuns – după părerea multora – mulţumitor. Cunosc deasemenea insistenţele ce s’au pus pe lângă I.P.S. Voastră pentru a lua măsuri contra mea. Din convorbirea avută acum câteva luni cu I.P.S. Voastră, am înţeles ce greu v’a fost să rezistaţi atâtor şi atâtor insistenţe. În sfârşit, rezistenţa a încetat şi s’a ajuns la măsuri.

Aceste măsuri n’au fost însă din cele mai nimerite. Orice om a înţeles acest lucru, afară de povăţuitorii I.P.S. Voastre. Cum se poate califica faptul că un preot nejudecat şi neosândit se vede la un timp stingherit în slujba lui şi oprit de a predica? Cu ce drept au fost aduşi peste el alţii, care să-l tulbure în slujba lui şi să-l înlocuiască în predică? Pe cât cunosc eu din legiuirile bisericeşti, preotul e mai mare în biserica lui. Chiriarhul are dreptul de a-l controla, a-l judeca şi osândi, dacă l-a găsit vinovat cu ceva, dar să ia astfel de măsuri vexatorii, constitue o nedreptate. Ţin să subliniez acest lucru.

E drept că cei ce au slujit împreună cu mine au venit „din ordin”, văz Doamne, în numele dragostei creştine. Dar această dragoste n’a fost decât o curată făţărnicie.
În sf. altar slujeau împreună cu mine şi ne împărtăşeam din acelaşi potir, iar după slujbă vorbeau cu oamenii împotriva mea, cum au făcut preoţii Georgescu, Silvestru şi Bunescu. Asta va să zică dragoste? Dar şi cei ce au predicat, aceeaşi făţărnicie au arătat. Cu câteva săptămâni înainte, mi-a vizitat biserica Părintele Pisculescu, împreună cu Părintele Tudorache din Moldova, învoindu-se ca Părintele Tudorache să vină în locul meu. (Acest lucru l-a spus pe faţă Părintele Pisculescu la Societatea Clerului). În ziua de Intrarea în Biserică, Părintele Pisculescu predică în locul meu şi după predică mă sărută. Ce fel de sărutare e aceasta? Nu cumva sărutarea lui Iuda?

Cum se poate interpreta altfel decât făţărnicie şi răutate, gestul Părintelui Georgescu-Duşumea, care a avut ordin numai să slujească împreună cu mine, iar sfinţia sa, din proprie pornire, predică în locul meu şi într’un ziar spune neadevărul că a predicat cu învoirea mea? Ce va să zică asta? Aşa se procedează cu un om pe care îl iubeşti, că dai peste el, provocându-i scandal în Biserică?

Nu e nimic ascuns care să nu iasă la iveală. S’a arătat cu prisosinţă făţărnicia şi răutatea celor care au lucrat în numele I.P.S. Voastre. Fapta ce au făcut, va rămânea ca o pată pe sufletele lor. Sunt sigur că au ştiut să vă informeze tendenţios, mincinos, însă lucrurile stau aşa cum le spun eu aici şi nu altfel.

Ţin iarăşi să luminez unele puncte din ordinul sus arătat. Dacă prin biserica românească se înţelege biserica în care părintele Pisculescu este ridicat în slăvi, pentru că e literat, nu pentru vre-o activitate bisericească; dacă prin această biserică se înţelege biserica de astăzi amorţită, moartă în care cei ce intră în ea ca slujitori nu caută decât un mijloc de trai sau folosul lor, – atunci desigur că mă văd scos din ea. Dacă Dumnezeu, prin nemărginita Lui bunătate m’a adus la o stare sufletească nouă, la o smulgere de sub robia atâtor păcate ce bântuiesc pe cei ce se socot ceva în această biserică, atunci acest lucru m’a rupt de la biserică. Dacă prin biserica de astăzi se înţelege societatea religioasă condusă şi de oameni care nu calcă pe urmele lui Hristos, atunci da, sunt scos din ea. Socot însă că Biserica nu este o moşie căzută la sorţ pentru exploatare de averi sau de măriri, ci un ogor în care fiecare are datoria să lucreze pentru răspândirea Împărăţiei lui Dumnezeu. Această Împărăţie nu se poate răspândi însă de oameni care se gândesc la orice altceva, numai la Împărăţia lui Dumnezeu nu.

Aşi fi dorit să am deaface cu persoane care să se fi cercetat mai întâi pe ei înşişi, ca să vadă cum stau în faţa lui Dumnezeu, care e judecătorul tuturora; şi să se fi întrebat ce au lucrat ei până acum pentru Dumnezeu şi ce roade au adus.
E lucru foarte uşor să iei legea în mână şi să osândeşti pe altul; ar trebui însă ca cel ce osândeşte să se gândească dacă nu cumva se osândeşte pe el însuşi. N’am văzut acest lucru la aceia cari trebuiau să fie povăţuitorii mei şi care de fapt au fost judecătorii mei, osânditorii mei. De altfel nici nu-mi făceam vreo iluzie, cunoscute fiindu-mi persoanele cu cari am avut deaface.

În ordinul I.P.S.V. se vorbeşte de jignirea adusă sf. canoane cari cârmuiesc Biserica. Mă întreb dacă această expresie este în adevăr serioasă. Cunosc şi eu puţin aceste sf. canoane. După cât cunosc eu, nu e cleric şi nu e mirean care să aibă cutezanţa să spună că le-a ţinut pe toate; afară doar de cazul când nu le-ar cunoaşte. Cine le-a ţinut şi le ţine pe toate, să ia piatra şi să arunce cel dintâi în mine. Nu cumva însă şi aceste sfinte canoane merg pe ales? Nu cumva ele sunt bune numai când e vorba să judece cineva pe alţii? Oh, mai multă sinceritate!

În ce priveşte închinarea către Sf. Fecioară Maria şi către sfinţi, eu stau în formula generală ortodoxă, care sună astfel: să te închini lui Dumnezeu, iar pe sfinţi să-i venerezi. Spre deosebire de catolici, care aşa de des canonizează pe câte un sfânt, punându-l înaintea lumii ca pe o fiinţă cu care să se aibă deaface şi să i se proştearnă, – şi de protestanţi, care ignorează cu totul pe sfinţi, – biserica ortodoxă a găsit o formulă fericită; şi această formulă e cea de sus. În ea se poate cineva mişca liber. În această formulă stau, considerând orice altă învăţătură ca străină de adevărata ortodoxie, chiar dacă în sprijinul ei s’ar aduce mărturii considerate infailibile.

Şi e foarte drept să fie aşa. Ne închinăm lui Dumnezeu pentru că e în tot locul, vede toate, aude toate. Sfinţii, trecând în cer, n’au devenit prin aceasta dumnezei, ca să poată asculta rugăciunile oamenilor din feluritele părţi ale pământului. Omniprezenţa şi atotştiinţa n’o are decât Dumnezeu. Închinarea la sfinţi e chiar oprită de însăşi sfinţii, care au fost inspiraţi de Dumnezeu.

Sutaşul Corneliu, când a văzut pe Sfântul Apostol Petru, „s’a aruncat la picioarele lui şi i s’a închinat. Dar Petru l-a ridicat şi a zis:
Scoală-te, şi eu sunt om!” (Faptele Ap. 10:25-26).
Păgânii din Listra voiau să aducă lui Barnaba şi lui Pavel jertfe ca unor zei, din pricina vindecării miraculoase a ologului.
„Apostolii Barnaba şi Pavel când au auzit lucrul acesta, şi-au rupt hainele, au sărit în mijlocul norodului şi au strigat: Oamenilor, de ce faceţi lucrul acesta? Şi noi suntem de aceeaş fire cu voi…” (Faptele Ap. 14:11-15).
Răspunsul că acest lucru s’a petrecut pe pământ, nu înlătură nicidecum adevărul cuprins în aceste lămurite cuvinte. Undeva a fost sau este o biserică în care toţi sfinţii sunt pictaţi, arătând cu degetul spre un singur loc: unde era pictat Isus Hristos, ca şi cum ar fi vrut să spună ce a fost şi ce este El pentru noi şi pentru voi, numai Lui datorăm totul, la El priviţi.

Rolul de mijlocitori sau solitori către Dumnezeu, nu-l au sfinţii, ci numai Domnul Iisus Hristos. „Este un singur Dumnezeu şi este un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Iisus Hristos, care S’a dat pe Sine însuşi, ca preţ de răscumpărare pentru toţi” (1 Tim. 2:5-6). Numai despre Iisus Hristos se spune că se roagă pentru noi: „De aceea şi poate să mântuiască în chip desăvârşit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El, pentrucă trăeşte pururea ca să se roage pentru ei” (Evrei 7:25).

Faţă de nişte cuvinte aşa de categorice, se mai poate zice ceva? Ce autoritate mai mare se poate aduce împotriva lor? Biserica? Dar Biserica poate ca să strice Cuvântul lui Dumnezeu? Poate ea să-l răstălmăcească sau ca să mai adauge ceva la el? Pe cine strică Cuvântul lui Dumnezeu, pe acela îl va strica Dumnezeu. Oare acest Cuvânt nu e destul de clar? Se poate interpreta în felurite chipuri? Dacă în practică, nu s’a ţinut socoteală de acest cuvânt, asta e altă socoteală.

În practică, închinarea la sfinţi e foarte uşoară şi fără obligaţiuni morale. Adevărata venerare pune însă obligaţiuni. Se închină la sfinţi orice om, dar de cinstit nu-l cinsteşte decât acela care calcă pe urmele lui. E foarte uşor să arunci sfântului o închinăciune, dacă însă viaţa ta nu se influenţează cu nimic din a lui, închinăciunea e o bătae de joc. Câte persoane din cele ce iau parte la acatistele ce se fac prin biserici, şi-au schimbat prin aceasta viaţa? Nici una. E drept că aceste rugăciuni, numite acatiste, sunt producătoare de venituri, dar nu sunt producătoare de viaţă creştinească. Şi tocmai, de aceasta avem nevoie.

Orice om cu mintea întreagă recunoaşte uşor că cinsteşte pe sfinţi numai acela care calcă pe urmele lor întru cât şi sfinţii au călcat pe urmele lui Hristos.
Să ne slăbească deci aşa zişii ortodocşi şi apărători ai ortodoxiei cu bătăile lor în piept de dragul sfinţilor, când prin viaţa lor numai sfinţenia vieţii nu urmăresc, numai la Iisus nu privesc.

Dacă nu mă închin la sfinţi, nu însemnează însă că nu-i cinstesc, nu-i venerez;
nu însemnează că-mi bat joc de ei. Ferească Dumnezeu! Departe de mine una ca asta! Dimpotrivă, abia acuma când sunt hotărât la o viaţă după Evanghelie, abia acuma îi înţeleg pe sfinţi, îi admir, îi laud şi-mi sunt chiar iubiţi. Şi înţeleg de pildă cum au fost prigoniţi, le înţeleg puterea credinţei care nu-i lăsa să facă compromisuri de conştiinţă şi le admir această credinţă care a fost mai tare decât orice ameninţare, decât moartea chiar. În ce priveşte tăria credinţei lor, ei au dat o admirabilă dovadă: şi-au dat viaţa, dar de Hristos nu s’au lepădat. Au ales mai bine să moară, dar o minciună n’au vrut să spună; căci uşor le-ar fi fost să spună în faţa autorităţilor că se leapădă de Hristos cu gând ca apoi să-I slujească. Eu mă simt aşa de bine având acelaş Mântuitor ca şi ei şi mă bucur că din mila lui Dumnezeu fac parte şi eu din turma lui Isus Hristos, Bunul Păstor, turmă din care au făcut mai întâi ei parte şi acum mă silesc a călca pe urmele lor ca să-mi facă parte şi mie Domnul de cel din urmă loc din cerul Său. Lucru ciudat, pe când altă dată n’aveam nici o pricepere pentru un martir, astăzi o am, îl înţeleg destul de bine.
Mă simt – dacă pot să zic aşa – alături de sfinţi în suferinţele lor pentru Hristos şi îi admir, bucurându-mă.

Că ei prin rugămintele lor ne-ar mântui, asta n’o poate spune decât un om străin cu totul de Evanghelia Domnului. Acolo se arată lămurit că mântuirea vine prin credinţa în Isus Hristos, înţelegându-se credinţa vie, care cuprinde în sine şi faptele bune, sau credinţă manifestată în fapte. „Ce să fac ca să fiu mântuit?” a întrebat temnicerul din Filipi (Fap. Ap. 16:30); iar răspunsul a fost: „Crede în Domnul Isus şi vei fi mântuit tu şi casa ta”. Se poate un răspuns mai lămurit în ce priveşte mântuirea? Şi ce citim în Fapt. Ap. 4:13? “În nimeni altul nu este mântuire; căci nu este sub cer nici un alt nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiţi”, “în El (Is. Hr) vi se vesteşte iertarea păcatelor” (Fapt. Ap. 13:38). „Toţi proorocii mărturisesc despre El că oricine crede în El, capătă prin numele Lui iertarea păcatelor” (Fap. Ap. 10:43). „Credem că noi ca şi ei, suntem mântuiţi prin harul Domnului Isus” (Fapt. Ap. 15:11). Sf. ap. Pavel rezumând în ce consta predica lui spune că ea consta în „pocăinţa faţă de Dumnezeu şi credinţa în Domnul nostru Isus Hristos” (Fapt. Ap. 20:4). Am adus aceste locuri numai din Fapt. Ap.
Aş face o lungă înşirare de locuri dacă ar fi să aduc din tot Noul Testament.
Cred însă că acestea sunt deajuns.

— Da, dar sf. tradiţiune învaţă altfel, poate, să zică cineva. Atunci, dacă e adevărată această vorbă, sf. Scriptură se contrazice cu sf. tradiţiune. Aceasta e concluzia.
Dar se poate una ca asta? Poate Duhul lui Dumnezeu să se contrazică? Dacă în adevăr sf. tradiţiune învaţă altfel, atunci una din două trebue să aibă dreptate: sau sf. Scriptură, sau sf. tradiţiune, în nici un caz amândouă. Atunci trebue să ne ţinem de una şi să lepădăm pe cealaltă. Pe care din două? Iată la ce concluzii ajungem dacă mergem aşa!

E drept că cei mai mulţi sunt stăpâniţi de o lene de judecată. Sunt totuşi şi oameni care se silesc să judece logic şi în astfel de chestiuni.

În sprijinul teoriei cu intervenţia sfinţilor se aduce mereu exemplul că pentru a ajunge la ministru sau la rege, ai nevoie de protecţia altora, protecţie care-ţi prinde foarte bine. Această protecţie nu e însă decât un bizantinism degrator. Să nu punem în sarcina Domnului lucruri pământeşti oricât de des ar fi ele practicate. Cum, adică şi la Dumnezeu merge pe protecţii? De aici şi vorba scandaloasă, dar foarte răspândită că „până la Dumnezeu, te mănâncă sfinţii”. Slavă Domnului că la Dumnezeu nu merge ca la oameni. Mântuitorul chiamă deadreptul la El pe oricine: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi…”. Când ştiu că mă chiamă regele sau ministrul, mă bucur de asta şi trec peste oricine. Intervenţiile strică demnităţii dumnezeeşti. Dacă şi în cer ar fi nedreptatea intervenţiilor depe pământ, atunci acela n’ar mai fi cer. Avem nevoe să fim cinstiţi şi demni. Când Isus mă chiamă deadreptul la El, mi-a dat cu aceasta dreptul să am deaface cu El. Ba mai mult, El spune să fim aşa de nedespărţiţi de El cum e o mlădiţă nedespărţită de tulpina ei, – căci despărţiţi de El nu putem face nimic (Ioan 15:5). Se poate ceva mai categoric?

Şi totuşi în Apocalipsă se vorbeşte de rugăciunile sfinţilor. Nu e rău să vedem cum se roagă ei. În capitolul 6, v. 9-12 ei cer să vină mai degrabă judecata lui Dumnezeu asupra locuitorilor pământului. Asta însemnează că ei se roagă pentru mântuirea acestor locuitori sau pentru pedepsirea lor? Judecata e judecată, nu salvare, mântuire. În alt loc se spune iarăşi de rugăciunile sfinţilor. Dar care este urmarea acestor rugăciuni? Urgia pe pământ (cap. 8, v. 3-5). În alt loc, sfinţii se roagă preamărind pe Mielul (cap. 5:8-10).

Şi dacă totuşi cineva e de altă părere şi vrea să şi-o ţină, n’are decât să şi-o ţină. În atâtea şi atâtea lucruri oamenii au păreri deosebite! Sf. apostol Pavel vorbeşte despre aceste păreri, cerând ca în lucrurile în cari suntem de acord să le urmăm: „Şi dacă în vre-o privinţă sunteţi de altă părere, Dumnezeu vă va lumina şi în această privinţă. Dar lucrurile în cari suntem de aceeaş părere, să le urmăm”
(Filipeni 3:15-16). Iată o vorbă în adevăr mare, care trebueşte serios cumpănită.

De ce atâta zarvă pe o chestiune ca aceasta? Şi cu ea, şi fără ea, dacă cineva rămâne tot în păcatele lui, tot una este. Iată de ce eu n’am predicat niciodată ca cineva să nu se închine la sfinţi; n’am spus oamenilor niciodată că ei nu se roagă pentru noi. Eu n’am predicat şi nu predic decât – vorba sf. apostol Pavel – pe Hristos cel răstignit şi viaţa noastră cu El. M’am oprit la acest punct. Stau pe această primă poziţiune câştigată. Lupte alţii de pe alte poziţiuni, adică cu alte lucruri. Totul este să aducem sufletele la Hristos. Dacă alţii le aduc, predicându-le despre sfinţi, foarte bine; dacă nu, atunci de ce mai predică? Predica mea a dat unele roade apreciabile. Dacă vrea cineva s’o imiteze, bine; dacă nu, ea nu are pretenţia să fie normativă.

Ştiu că mi se poate răspunde: Toate bune, dar de ce nu zici ca în carte: Otpustul, căci acela e cu pricina. Am arătat până acum de ce. Mai întâi acest otpust n’a fost observat de marele public, ci numai de clerici, şi numai din pricină că îl ştiu mecaniceşte. Ei au dat atâta însemnătate acestui lucru, strecurând – după părerea mea – ţânţarul şi înghiţind cămila. Făcuţi curioşi de preoţi, unii oameni au venit în biserică şi au ascultat cu atenţie slujba. N’au găsit nimica deosebit în ea. Şi totuşi schimbarea există. De ce mi-am permis-o? Pentrucă şi alţii şi-au permis să facă schimbări. În ce liturghier găseşte răspunsul: „Prea sfântă Născătoare de Dumnezeu mântueşte-ne pe noi”? Atunci numai eu fac schimbare? Acest răspuns e ceva foarte vechi, aşa am apucat, vor spune unii. Că e vechi sau nou, nu asta interesează. De când vechimea poate să fie un argument pentru menţinerea unei abateri? Păgânii ar fi putut să susţină cu acest argument păgânismul faţă de creştinism.

De ce ar fi o crimă că eu mi-am permis să fac o schimbare şi să nu fie o crimă când alţii îşi permit acelaş lucru? Că trebuia să am aprobarea Chiriarhului? Dar mă rog, ce Chiriarh a dat vre-odată aprobarea pentru răspunsul de mai sus? Dacă mi s’ar fi arătat această aprobare scrisă, atunci m’aşi fi simţit îndatorat să cer aprobarea şi eu. Dacă întreaga slujbă a sf. liturghii se consideră inspirată, cel puţin tot atât de inspirată ca şi sf. Scriptură, atunci cum la Sf. Scriptură nu e permis să se adaoge sau să se şteargă ceva (Apocalipsul 22:18-19), nici la sf. liturghie nu e permis aşa ceva. Eu am omis ceva din ea, ceilalţi au adăogat, deci greşală e la fel. Din acest punct de vedere judecat lucrul, sau toţi suntem îndreptăţiţi, sau toţi suntem vinovaţi. Această judecată poate fi socotită un sofism, însă adevărul cuprins în ea cred că nu poate fi înlăturat.

Omisiunea e făcută însă dintr’alt motiv, care mi se pare întemeiat. Singurul lucru ce-l urmăresc, este să aduc sufletele la Hristos. Eu spun fiecărui om în parte: Omule, eşti un păcătos pierdut. Hristos pentru păcătoşi a murit, ca să-i mântuiască. Crezi tu cu adevărat în El? Eşti mântuit. Nu crezi? Eşti pierdut. Ce atitudine iei tu faţă de acest Isus Hristos? Îl primeşti ca Mântuitor şi Stăpân al vieţii tale, sau nu? Îţi dai tu inima şi viaţa ta Lui, sau nu? De asta atârnă vecinicia ta. Hotărăşte-te să-L urmezi în totul pe El, sau nu te mai numi cu numele Lui. Acesta e cuprinsul oricărei predici. Ce se întâmplă însă dupăce predica s’a sfârşit? El aude că Hristos ne mântuieşte din pricină că sfinţii se roagă pentru noi. Şi atunci ce se petrece în capul lui, mai ales că inima omenească e aşa de îndărătnică? – Ia, mai lasă-mă părinte, cu credinţa sau necredinţa mea în Hristos! Ce tot îmi ceri mie să mă hotărăsc să urmez în viaţă pe Hristos, că de-asta atârnă vecinicia mea? Singur spui acuma că sfinţii se roagă pentru mântuirea mea. La urma urmei d’aia sunt sfinţii, să se roage pentru mine. Ei au atâta trecere la Dumnezeu! Voi face şi eu ce voi putea, bine că-i am pe ei acolo unde se rânduiesc toate! – Vi se pare imposibil să se nască în capul cuiva o astfel de cugetare? Mie nu mi se pare. Şi atunci ai şters dintr’un condei tot ce ai urmărit prin predică.

Afară de asta. Avem deaface cu un popor cu totul nepriceput în lucrurile religioase. Psihologia lui e în multe privinţe la fel cu a copilului. Copilului trebue să-i înfăţişezi noţiunile foarte simple şi foarte exacte. Dacă ideea de mântuire o legi şi de Iisus Hristos şi de sfinţi, în capul lui se face un talmeş-balmeş de nu ştie ce să mai aleagă. Spun acest lucru din experienţa mea de câţiva ani. Numai cine nu s’a lămurit în privinţa mântuirii şi n’a căutat să fie mai întâi el mântuit şi apoi să ducă pe alţii la mântuire, n’a putut să constate adevărul acestor spuse.

Înalt Prea Sfinţite Stăpâne,

Ştiu că în conştiinţa I.P.S. Voastre veţi da dreptate acestor spuse aici. Ştiu că veţi spune, cum aţi mai spus, că am dreptate. Vă loviţi însă de formula din carte şi mai ales de gurile unora şi ale altora. Piere ortodoxia! Se dărâmă ortodoxia! strigă toţi aceia cari de mult i-au dat ortodoxiei cu piciorul, prin viaţa lor. Decât ar striga aşa, mai bine şi-ar vedea de păcatele lor. Ortodoxia nu se ridică prin oameni cari apără litera moartă a unor cărţi, fie ele cât de bune, ci prin viaţa sfântă a celor ce slujesc ortodoxiei, adică lui Hristos. Oare toată ortodoxia. să fie concentrată într’un otpust? Se pare că iau lucrurile în chip uşuratic.

Vă asigur însă că le iau mult mai în serios decât toţi aşa zişii ortodocşi de fond.
De n’aş fi luat lucrurile în serios, nu mi-aş fi îngăduit acea omisiune depe urma căreia ortodoxia românească vrea să mă excludă.

Să nu fie însă vorba de altceva. E vorba de viaţa cari iese din predica Evangheliei, de mişcarea ce s’a produs prin această predică, mişcare ce a întunecat aureola atâtor suflete sterpe, cari cu tot numele lor mare n’au produs suflete pentru Dumnezeu. Poate să fie la mijloc şi gelozia unora din preoţi. Această mişcare dovedeşte că dacă se predă cineva Domnului şi-I slujeşte fără preget, sufletele se adună. Şi atunci li s’a cerut unora şi altora să lucreze. La aceasta unii au răspuns cu scuze, alţii cu insulte şi cu bănueli urâte. Mi se pare că acesta este substratul întregei mişcări pornită contra mea.

Fie! Sunt gata pentru orice. Am vrut să lucrez în sânul bisericei în care m’am născut şi am crescut. Dar această biserică vrea să bage pe toţi în acelaş calapod. Pentru unul însă acest calapod poate să fie larg, pentru altul strâmt, ceva libertate nu strică. În alte biserici se admit curente cari nu pot să aducă decât înviorare. Biserica românească, printr’o infimă minoritate care o reprezintă astăzi, osândeşte un curent care nu i-ar fi fost decât de folos. Dacă infima minoritate care reprezintă astăzi biserica, mă respinge, vina ei, adică a lor să fie. Eu n’am ieşit singur din ea. În orice caz, cu voia lui Dumnezeu, eu îmi voiu continua lucrarea. Dacă mişcarea provocată e dela Dumnezeu, nu va fi pe pământ putere care s’o oprească; dacă nu va fi dela Dumnezeu, ea se va distruge, iar eu voi fi ars în veci. Pomul se cunoaşte însă după roade. Roadele de până acum au dovedit că Dumnezeu a lucrat, Îl voiu ruga mereu să nu-şi retragă binecuvântarea Lui, mă voiu sili să sporesc în sfinţenia vieţii şi în râvnă pentru El, iar El îşi va mări binecuvântarea. Sunt sigur de asta. El nu părăseşte pe ai Lui. Am ţinut să fiu fără vină faţă de cei din biserica mea, să nu-mi impute adică vreodată cineva că aş fi putut să lucrez şi în biserica mea, dar n’am vrut.

Faceţi I.P.S. Stăpâne, cum vă va povăţui Cel de Sus, nu cei de jos. Spunându-vă aceste lucruri, mi-am uşurat sufletul. Prin ele n’am voit să îngreuez sufletul celor ce le vor ceti şi nu vor voi să vadă adevărul lor. Lumina îşi va face totuşi loc.

Cred că urmaşii, când vor da peste aceste rânduri, vor zâmbi, văzând că pe o astfel de chestiune se face atâta zgomot. Când Turcii erau la porţile Bizanţiului, Grecii se certau amarnic pentru lucruri de nimic. Când această sărmană biserică se luptă pentru cărări mai bune, oamenii cari cred că o slujesc, dau naştere la lupte fără rost. Oh, e loc pentru toţi. Numai la lucru, nu la certuri, pentru chestiuni care nu zidesc sufleteşte.

Sunt al I.P.S. Voastre prea plecat şi supus serv.

(ss) preot T. Popescu
Parohul Bisericei Sf. Ştefan Cuibul cu barză din Bucureşti
26 Decb. 1923 Bucureşti

EXPUNERE PE LARG A MĂRTURISIRII DE CREDINŢĂ A PREOTULUI TUDOR POPESCU

Înaintată Sf. Mitropolii, după ce Consistoriul eparhial a primit poruncă să judece din nou cazul asupra căruia îşi declinase competenţa şi-l deferise judecăţii Sf. Sinod.

Înalt Prea Sfinţite Stăpâne,

Nu mi-am închipuit, şi desigur nu-şi închipuia nimeni, că cele petrecute la Biserica mea „Sfântul Ştefan-Cuibul cu barză”, vor da naştere la frământări şi tulburări atât de mari, cum vedem că se întâmplă. Fiindcă însă aceste frământări nu intră în intenţiunea şi vederile mele, şi nici n’au pornit dela mine, mă văd dator să spun din nou un cuvânt de lămurire.

Vă mărturisesc deschis că atât de mare era dorinţa mea de a preveni orice neînţelegere şi tulburare între creştini şi preoţi, încât, când am văzut că preoţii cari au venit în biserica mea să oficieze şi să predice peste mine, au învrăjbit prin atitudinea lor poporul, m’am simţit dator să declar public, că pentru a înlătura tulburarea şi vrajba, cari îmi sfâşiau inima de durere, sunt hotărât să nu mai rămân preot la biserica „Sfântul Ştefan-Cuibul cu barză”.

Protivnicii mei n’au voit însă să se mulţumească cu aceasta şi să înţeleagă însemnătatea gestului meu, căci au întrunit îndată clerul Capitalei la societatea „Ajutorul” şi au aruncat acolo asupra-mi toate hulele, hotărând nici mai mult, nici mai puţin decât caterisirea mea. Ei au comunicat acolo că au constituit, din iniţiativa lor, un fel de tribunal bisericesc şi că mă vor supune unui interogator de conştiinţă, ceea ce au şi făcut.

Am fost gata la chemarea ce mi s’a făcut la acest Tribunal şi am dat răspunsurile dictate de conştiinţa mea, în faţa Dumnezeului meu, căruia slujesc.
Aceste răspunsuri puteau să încredinţeze pe cei ce ar fi voit să se încredinţeze, de sinceritatea mea, de teama mea de a nu supăra pe Dumnezeu prin vreun neadevăr, cum şi de tăria convingerilor mele. Sufleteşte eram pregătit – cum de altfel sunt şi acum – pentru orice.

Atât prin declaraţia mea făcută în Biserica „Sf. Ştefan-Cuibul cu barză”, în momentul când cei adunaţi acolo se apostrofau reciproc, cu strigăte pline de patimă şi de ură, cât şi prin răspunsurile mele la întrebările comisiunei extralegale a protivnicilor mei, eu doream să sfârşesc, pentru totdeauna şi cu orice sacrificiu, cu o stare nenorocită care-mi sfâşia sufletul. Prin aceasta, chestiunea dintre mine şi urmăritorii mei, s’ar fi putut închide, căci eu n’aş mai fi avut nici o pretenţie să mai mă reîntorc ca preot la biserica „Sfântul Ştefan-Cuibul cu barză”, numai şi numai spre a înlătura tulburările ce vedeam că iau naştere între credincioşi şi între preoţi.

În loc însă ca atitudinea mea să fie apreciată cum se cuvenea, protivnicii mei, mai ales de astădată, se repeziră asupra mea, ca să mă scoată ei din Biserică, condamnat şi caterisit, ca pe un rătăcit şi ca pe un înşelător. De aceea am fost suspendat oficial din serviciu, biserica a fost închisă, eu dat în judecata Consistoriului, iar pe de altă parte au început să împrăştie împotriva mea tot felul de acuzaţiuni şi calomnii, unele mai grave decât altele, ca şi cum în toată Biserica românească nu s’ar mai găsi un altul mai vinovat şi mai vrednic de osândă ca mine.

În faţa acestei situaţiuni, puteam eu să mai tac? Puteam eu să nu mă apăr?
Din contră, era de datoria mea să mă apăr şi am făcut acest lucru. În răspunsul ce am dat la ordinul înalt Prea Sfinţiei Voastre No. 5429, căutând să pun lucrurile în adevărata lor lumină.

Această întâmpinare a avut darul – aşa cred eu – să împiedice o judecată pripită a Consistoriului eparhial, n’a putut însă să împiedice pe protivnicii mei de a răspândi şi mai departe tot felul de svonuri tendenţioase, acuzaţiuni nedrepte şi calomnii răutăcioase.

Pentruca atât înalt Prea Sfinţia Voastră să ştiţi ce trebue să credeţi cu privire la cele debitate pe seama mea, cât şi oamenii să poată cunoaşte adevărul cu privire la convingerile şi acţiunea mea, mă simt dator să scriu această scrisoare, pe care V’o înaintez cu tot respectul cuvenit.

Înalt Prea Sfinţite,

Nu de mult am publicat într’o revistă bisericească, procesul sufletesc prin care am trecut acum câţiva ani în urmă, proces din care am ieşit un om cu totul nou.
(„Noua revistă bisericească” No 9-12, din 1923, pag. 124-130.) [1]

Am arătat acolo cum dela un timp am început să iau în serios unele lucruri, cari ar fi trebuit să ocupe primul loc în viaţa mea, dar nu ocupau. Am început adică să mă gândesc serios la viaţa de dincolo, la judecata lui Dumnezeu, la Dumnezeu Însuşi, apoi la starea mea faţă de Dumnezeu, la păcat, la iertare, la mântuire, la Iisus Hristos, la Evanghelie. Căci una e să înveţe cineva în şcoală despre aceste lucruri, şi alta este să se gândească la ele ca pentru el.

În chipul acesta am ajuns să-mi dau seama de lucruri ce mi se păreau cu totul noi, am descoperit de pildă că eu credeam în Dumnezeu, însă aveam despre El idei greşite. Mi-L închipuiam pe Dumnezeu aşa de departe de noi, o fiinţă care nu se amestecă în lucrurile omeneşti, sau nu se amestecă decât acolo unde vrea omul să se amestece, de pildă într’o nevoie, sau când I se roagă cineva Lui, sau când e să se laude omul cu ceva, ş.a. Însă, un Dumnezeu care să citească orice gând, s’audă orice vorbă şi să cunoască orice faptă, nu era Dumnezeul meu.

Cum se descoperă însă Dumnezeu în Scriptura Sfântă? El se descoperă acolo ca Dumnezeul cel viu şi adevărat, ca Fiinţa care vede totul, aude totul, judecă totul.
Eu însă nu prea luam în serios aceste lucruri şi dacă le susţineam faţă de alţii le susţineam nu din convingere, ci din pricină că eram preot.
(Spun aceste lucruri despre omul vechiu, care trăia în mine, pentru că trebuie să-l demasc, pentru ca să rămână compromis şi mort.)

A venit însă timpul când am luat în serios şi judecata lui Dumnezeu. M’am văzut în cugetul meu în faţa Scaunului Lui de judecată, stând înmărmurit şi negăsind nici o scuză pentru păcatele mele. Ceea ce îmi mărea durerea, era că nu puteam să arăt nici un suflet, pe care să-l fi câştigat pentru Dumnezeu. Sunt un nevrednic, mi-am zis eu atunci; iar mai pe urmă şi un netrebnic. Însă eram un netrebnic care nu voiam să mai rămân şi mai departe netrebnic, trăind în neştire pe pământ şi neştiind încotro i se îndreptează paşii. Aşa s’a făcut că am ajuns să mă opresc asupra noţiunei de „păcat”. Şi aici eroarea în care mă aflam era înfiorătoare. Consideram păcatul ca pe o nimica toată, ca pe un neînsemnat şi trecător defect al omului şi nu al oricărui om. Puteam să privesc de sus pe anumite fiinţe omeneşti, ca pe nişte păcătoşi; eu însumi nu intram în această categorie; sau şi de intram, intram numai „din gură”, în cugetul meu nu ziceam tot aşa. Mi se părea că şi Dumnezeu nu poate să privească păcatul cu prea mare asprime. El e bun şi iartă, îmi ziceam eu, cum îşi zic mulţi, ca să poată păcătui în voie. Nici prin minte nu-mi trecea că El e şi drept şi pedepseşte. Vedeam păcatele altora aproape bine, dar pe ale mele aproape deloc. Dar şi în privinţa aceasta, Dumnezeu, în bunătatea Lui, m’a luminat. Cercetând Cuvântul lui Dumnezeu şi gândindu-mă mai serios, am văzut că păcatul însemnează mai întâi o neascultare de Dumnezeu, apoi o înstrăinare de Dumnezeu, de cele mai multe ori o vrăjmăşie faţă de Dumnezeu sau o nepăsare revoltătoare şi în cele din urmă chiar o tăgăduire a lui Dumnezeu. Am ajuns să descoper cu uimire că Dumnezeu nu face deosebirea pe care o fac oamenii între păcate, mari şi mici. În acelaş iaz de foc aruncă şi pe ucigaşi ca şi pe toţi mincinoşii (Apoc. 21:8). Păcatul nu e un defect trecător al omului, ci chiar elementul lui de viaţă. El nu e ceva întâmplător în viaţă, ci ceva din nenorocire foarte obişnuit, deci lumea nu se mai împarte în păcătoşi şi nepăcătoşi, căci toţi au păcătuit, nu este nici unul aşa cum vrea Dumnezeu să fie, adică fără păcat (Romani 3:9-18). Şi am mai luat seamă cât de timpuriu începe să se arate păcatul la om. Încă de la vârsta de doi ani începe să mintă şi să n’asculte, adică să fie încăpăţânat. Nu-mi venea deloc uşor, dar a trebuit să intru în categoria păcătoşilor şi încă cu o deplină încredinţare. Nu mi-a venit atunci să osândesc cu înverşunare pe nici un beţiv, sau desfrânat, sau altfel, căci în aceleaşi împrejurări ca ei, eu n’aşi fi fost mai bun. Am luat în mână oglinda pe care ne-o pune Dumnezeu în faţă, adică poruncile Lui şi am văzut că într’un fel sau altul pe toate le-am călcat. Dacă ar fi să iau numai păcatele înşirate de Sf. Apostol Pavel în epistola către Galateni (5:19-21), pe toate le-am săvârşit, într’un fel sau altul: „Preacurvia, curvia, necurăţia, desfrânarea, închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile, certurile de partide, pizma, uciderile, beţia, îmbuibarea şi alte lucruri asemănătoare cu acestea” (Galateni 5:19, 21). Şi de ar vrea fiecare om să gândească serios la aceste lucruri, ar ajunge la acelaşi rezultat. Atunci am văzut că fiinţa omenească nu e decât o ruină vrednică de dispreţ faţă de ceeace trebue ea să fie şi faţă de ceeace a făcut Dumnezeu la început pe om. Ba mai mult. Am descoperit în Cuvântul lui Dumnezeu, că Dumnezeu priveşte această stare ca o stare de moarte. Faţă de El, omul e mort prin păcate şi fărădelegi (Efeseni 2:1 ş.a.). Nu mi s’a mai părut deloc nedrept ca Dumnezeu să arunce în osândă o întreagă omenire, care s’a depărtat de El. Sunt oameni cari se gândesc la aceste lucruri şi le iau în serios. Aceştia încep să caute scăpare şi o află.

Dar sunt şi oameni cari trăiesc în neştire, fie din pricină că nu le-a deschis nimeni capul, fie din alte pricini. Aceştia nu caută scăpare şi deaceea nici nu o află. Ajungând eu să pricep ce este păcatul, am început să mă feresc de păcat. Abia atunci am văzut în ce lanţuri mă înfăşurase. Primul păcat cu care am dat piept a fost minciuna. Oh, numai după ce te hotărăşti s’o rupi cu ea, vezi ce grozavă stăpânire are asupra omului! Şi aşa este cu orice păcat. Oricine poate să experimenteze acest lucru. Aceasta a fost pentru mine o dovadă şi mai tare, că în adevăr eram rob păcatului ca oricare altul. Era vorba acuma şi de atâtea păcate ale trecutului; şi de puterea păcatului ce apăsa asupra mea; dar şi de nesiguranţa vieţii şi apropierea pe neaşteptate poate a clipei când aveam să văd dreptatea lui Dumnezeu, adică osânda. Puteam să mai stau nepăsător? Puteam să nu caut cu tot dinadinsul o ieşire din starea aceasta? Şi slavă Domnului, scăparea am aflat-o: în „Isus Hristos”.

Cercetând acuma Evanghelia ca pentru mine, am priceput rostul venirii Mântuitorului pe pământ şi mai ales însemnătatea jertfei Lui de pe cruce.
Am văzut că El a fost rânduit să fie prin sângele Lui jertfă de ispăşire a păcatelor tuturor oamenilor. În moartea Lui, păcatul îşi primeşte osânda, deci dreptatea lui Dumnezeu se împlineşte, iar păcătosul poate să fie scăpat dacă primeşte această jertfă ca făcută pentru el, adică dacă crede în El. Cuvintele Sft. Apostol Petru, sunt clasice: „El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn” (1 Petru 2:24). „Pe Cel ce n’a cunoscut nici un păcat, El L-a făcut păcat pentru noi” ([2] Corinteni 5:21). „Şi S’a răstignit pentru noi”, adică în locul nostru, zicem în Simbolul Credinţei. Tot în Evanghelie se vede că cine crede e mântuit şi că mântuirea e un har pe care îl dă Tatăl ceresc tuturor celor ce cred în Cel pe care L-a trimis El, adică în Isus Hristos. Mi s’a lămurit astfel ideea de mântuire, cum şi calea prin care poate să fie omul mântuit de Isus Hristos. Oh, dar cine nu e gata să spună că aceste lucruri le crede de mult! Însă credinţa celor mai mulţi, nu e credinţă, cum n’a fost altădată nici a mea. Ea e doar o părere, o închipuire, o amăgire. Trebuie o credinţă, care să umple întreaga noastră fiinţă. Din această credinţă prin care se capătă siguranţa iertării şi a primirii înaintea lui Dumnezeu, poate să iasă o recunoştinţă şi o iubire faţă de Cel ce este „Mântuitorul lumii”, sau mai bine al fiecărui om, care crede în El. Din această primire prin credinţă a iertării, poate să iasă o predare în mâinile Lui, sau o primire a Lui, în inima celui ce crede, ca de atunci să facă voia Lui. Pe această cale intră Isus în sufletul credinciosului şi-Şi întemeiază acolo Împărăţia Lui: „Căci iată că Împărăţia lui Dumnezeu este în lăuntrul vostru” (Luca 17:21). Aşa se ajunge la ceeace se spune de atâtea ori în „ectenie”: „Toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”. De acum adevăratul credincios care a primit pe Isus în inima lui ca Mântuitor şi Stăpân al lui, are să asculte în totul de El şi numai de El. Orice gând, îl va trece de acum pe dinaintea Stăpânului, pentru orice vorbă ce va fi să grăiască sau pentru orice faptă ce va fi să facă, va întreba mai întâiu pe Stăpânul dacă îi dă voie sau nu. Aşa se stabileşte legătura mult dorită între credincios şi Mântuitorul lui. Şi cu cât legătura aceasta este mai strânsă, cu atât mai minunată este viaţa ce iese din ea. El cultivă acum această legătură, cetind în fiecare zi Cuvântul Evangheliei, fiind Cuvântul lui Isus; se roagă în fiecare zi ca să i se dea puterea de care are nevoie ca să biruiască ispita şi păcatul; nu lipseşte de unde se predică Cuvântul Evangheliei, ca să se lumineze şi să se întărească tot mai mult; caută să facă în toată clipa ce-ar face Isus, dacă ar fi în locul lui.

Isus ajunge totul pentru credincios. Religiunea nu e pentru el lucru de a doua mână, ci cel dintâiu şi mai însemnat lucru din viaţă. Lumina Evangheliei străbate toate cutele inimei lui. Viaţa întreagă şi-o petrece în faţa ochilor lui Dumnezeu şi se bucură mult de aceasta. Iubeşte acum ce iubeşte Dumnezeu, urăşte ce urăşte Dumnezeu. Viaţa îşi află o ţintă ce întrece tot ce poate fi ţintă pe pământ, în Dumnezeu. Trăind această viaţă, credinciosul se face părtaş la atâtea şi atâtea minunate făgăduinţe ale lui Dumnezeu. Unele din aceste făgăduinţe se împlinesc aici într’un chip uimitor, căci Dumnezeu se ţine de cuvânt; altele şi cele mai minunate, îşi aşteaptă împlinirea dincolo.

Iată, Înalt Prea Sfinţite, pe scurt, ce s’a petrecut cu mine. Iată foarte pe scurt convingerile şi vieaţa la care am ajuns. La acestea se rezumă toată predica şi activitatea mea. Dacă ar fi să întreb acum pe orice om nepărtinitor, ce rău a găsit în toate acestea, ce lucru neadevărat, ce lucru osândit de ortodoxie, nu ştiu de s’ar găsi cineva să susţină o vorbă împotrivă. Oare ortodoxia spune altfel decât că toţi oamenii sunt păcătoşi? Oare ortodoxia îndeamnă pe oameni să rămână în păcate? Oare ortodoxia spune că Dumnezeu nu vede toate, nu aude toate, nu pedepseşte toate, nu răsplăteşte toate? Oare ortodoxia tăgădueşte judecata lui Dumnezeu? Ortodoxia tăgădueşte divinitatea lui Isus Hristos? Tăgădueşte ea că Domnul Isus Hristos s’a răstignit pe cruce pentru păcatele noastre? Tăgădueşte ea iertarea celui ce crede? Nu cere ea o viaţă dată în întregime lui „Isus Hristos”? A renunţat oare ortodoxia la o viaţă sfântă? Osândeşte oare ortodoxia pe omul care a cetit Cuvântul lui Dumnezeu, cu dorinţa să facă ce a înţeles din el? Opreşte oare ortodoxia pe om de a se ruga în orice timp şi în orice loc ca să capete dela Dumnezeu puterea de a birui ispita şi păcatul? Spune oare ortodoxia ca omul să trândăvească în pat, în timp ce în Biserică se slujeşte sau se predică? Condamnă oare ortodoxia predica despre Iisus Hristos şi primirea Lui ca Stăpân al inimii şi vieţii noastre? Spune oare ortodoxia că Evanghelia e o carte bună doar ca să stea pe Sfânta masă îmbrăcată în aur şi în argint, bună numai ca ideal, dar nu ca să fie trăită, experimentată?

Atunci, făcând aceste lucruri, m’am abătut eu cu ceva de la ortodoxie?

Cartea mea de predici stă martoră ca să dovedească sistemul meu de a gândi şi de a lucra. S’a găsit în ea ceva neortodox?

Acesta este, Înalt Prea Sfinţite, punctul de căpetenie în toată discuţia.
Aceasta este poziţia pe care stau. De pe această poziţie nu mă mai poate clinti nimeni şi nimic, nici chiar moartea. Să se declare făţiş că această poziţie nu este ortodoxă. Cine ar face un astfel de lucru, n’ar dovedi decât că e un vrăjmaş al lui Hristos, un rătăcit, un necredincios. Pe această poziţie cum să nu primesc să fiu atacat? Oricine vrea să mă atace pe această poziţie, n’are decât s’o facă, eu primesc bucuros lupta, pentru că ştiu în cine cred (2 Timotei 1:12).

Satana este însă marele meşter. El ştie cum să sucească şurubul. A şters dintr’un condei tot adevărul trăit şi predicat de mine şi a îndreptat privirile oamenilor într’acolo unde a vrut el, ca să-şi ajungă scopul lui: anume spre închinarea către sfinţi, ca şi cum eu altceva n’aş avea de predicat, decât lucrul acesta, ca şi cum cu această închinare sau neînchinare aş lucra eu în Biserică. Mincinosul acesta de la început a fost un mincinos şi tată al minciunii şi ucigaş. El a făcut din această chestiune un lucru care să irite şi să agite spiritele. E meşteşugul lui acesta.
El a văzut că i se smulgeau din mână unele suflete şi atunci a sucit şurubul, îndreptând privirile spre lucrurile cu care el poate să aducă vrajbă şi tulburare.
Nu pot să nu dau pe faţă acest vicleşug. Eu trebue să strig în gura mare: Nu vă tulburaţi, oameni buni. Nu în aceasta stă lucrul meu, în a îndemna adică lumea să se închine sau să nu se închine la sfinţi. Şi cu aceasta, şi fără aceasta, dacă omul rămâne în vechile lui păcate, n’am făcut nimic. Ce zor am eu să mă leg de sfinţii lui Dumnezeu? Isus Hristos trimiţând pe apostoli în lume, le-a poruncit să predice nu despre sfinţi şi nici împotriva sfinţilor, ci Evanghelia şi iar Evanghelia. Iar Evanghelia însemnează Vestea Bună despre mântuirea prin Isus Hristos. Acest lucru mă silesc şi eu să-l fac. Vreau să stăruesc asupra acestui punct, încât să nu mai rămână nimeni care să gândească altfel. Nu vreau să mă pogor deloc depe stânca pe care stau, nu vreau să ies din poziţia în care sunt întărit, oricât m’ar sili la aceasta protivnicii mei. Aşi vrea să scriu aceste lucruri cu litere de foc, ca să nu se mai şteargă niciodată şi să intre oricui la inimă.

Şi dacă a venit acuma chestiunea cu „veneraţia sfinţilor”, aceasta e o chestiune care mă priveşte pe mine personal. Chiar în privinţa aceasta, n’am ieşit din formula generală ortodoxă.
În privinţa aceasta, iată ce am declarat eu:

„În ce priveşte închinarea către Sf. Fecioara Maria şi către sfinţi, eu stau în formula generală ortodoxă, care sună astfel: Să te închini lui Dumnezeu, iar pe sfinţi să-i venerezi… În această formulă stau, considerând orice altă învăţătură ca străină de adevărata ortodoxie… Dacă nu mă închin la sfinţi, nu însemnează însă că nu-i cinstesc, că nu-i venerez; nu însemnează că-mi bat joc de ei. Ferească Dumnezeu! Departe de mine una ca asta! Dimpotrivă… Eu n’am predicat niciodată ca cineva să nu se închine la sfinţi; n’am spus oamenilor niciodată că ei nu se roagă pentru noi. Eu n’am predicat şi nu predic decât – vorba Sf. Apostol Pavel – pe Hristos cel răstignit şi viaţa noastră cu El… Totul este să aducem sufletele la Hristos. Dacă alţii le aduc, predicându-le despre sfinţi, foarte bine; dacă nu, atunci de ce mai predică?”

Cred că lucrurile sunt cum nu se poate mai clare.

Protivnicii mei s’au priceput însă – le-o recunosc – să le întortocheze, să speculeze această chestiune şi să asmute lumea împotriva mea. Încă odată le strig, însă sus şi tare: Nu cu această chestiune lucrez eu. Eu fac cunoscut lumii pe Hristos şi viaţa cu El. Arătaţi-mi că aceasta este un lucru rău. Iată ce le cer.

Dovadă că aceasta este o chestiune de conştiinţă ce mă priveşte pe mine personal,
e că n’am modificat nimic din cântările de la strană, n’am refuzat nimănui nici o slujbă, n’am părăsit practicele moştenite. Ar fi fost necesar să se întreprindă o anchetă în enorie, ca să vadă, în ce puncte am îndepărtat eu lumea dela obiceiurile ei religioase. Cui nu i-am slujit eu slujba care mi s’a cerut? (Afară doar de cazul când cineva a venit la mine cu rugăciuni cari mi se păreau urâciuni pentru Dumnezeu, ca de pildă cu iubirea cutăruia de cutare, cu ură, cu despărţire, cu câştig la loterie, cu închirieri de casă, cu izbândă asupra vrăjmaşilor, ş.a. Aşa n’am primit. Altfel am făcut tot.) N’am pierdut însă niciodată din vedere că Hristos nu m’a trimis să slujesc, ci să predic, nu să citesc rugăciuni, ci să învăţ. Am socotit deci ca cea dintâi datorie a mea să predic Evanghelia şi o voiu socoti cât voiu trăi.
Dacă a predica Evanghelia însemnează a te abate de la ortodoxie, atunci da, sunt un abătut, un rătăcit. Eu cred însă că sunt rătăciţi toţi acei cari nu cred în Evanghelie, n’o trăesc şi nu o predică.

Nu sunt, Înalt Prea Sfinte, nici catolic, nici protestant, nici adventist, nici orice altceva, ci sunt un ortodox, care am luat în serios Evanghelia Domnului. De n’ar fi fost aşa, de mult aşi fi părăsit Biserica Ortodoxă, spunând-o pe faţă. Am avut din contră convingerea că făcându-mi slujba mea, păstrând practicele existente, voiu putea lucra cu Evanghelia Domnului, în sânul bisericei mele. Acest lucru l-am făcut până acum, hotărât să nu părăsesc Biserica Ortodoxă decât dacă voiu fi scos din ea de cei ce se pretind ortodocşi.

Şi acum văd că trebue să mă ridic împotriva abuzurilor cari sunt în Biserica Ortodoxă. Nu am voit să fac lucrul acesta. Eu îmi vedeam liniştit de lucrul meu.
Alţii mă silesc să-l fac, cu toate că eu nu urmăresc reforma bisericei româneşti, ci reforma sufletului omenesc luat individual şi anume prin Evanghelie. Când am fost la Înalt Prea Sfinţia Voastră şi m’aţi întrebat dacă sunt ortodox, eu v’am răspuns că este o ortodoxie istorică, a vremurilor de demult şi este o ortodoxie actuală, arătându-vă cu aceasta că în deplin acord cu cea veche, sunt în desacord cu cea nouă, adică cu abuzurile cari au pătruns în Biserica Ortodoxă şi care trebuesc înlăturate şi stârpite. Dar acest lucru nu se poate face decât printr’o lucrare de luminare a poporului pe baza Evangheliei, lucru ce trebueşte făcut neapărat şi cât mai curând. Nu sunt atât de naiv încât să cred că simplificându-se unele forme, cum e dorinţa unanimă între preoţi, s’a făcut cine ştie ce lucru mare. Negreşit că şi aceasta ar fi ceva, întrucât s’ar da putinţa unora din preoţi să se mişte mai liber. Însă fără o reformare a sufletului omenesc luat individual, fără o naştere din nou căpătată aşa cum o arată Evanghelia, nu s’a făcut şi nu se va face mai nimica.
O vânare după vânt, cum zice „Eclesiastul” şi atâta tot. Cred însă că Dumnezeul părinţilor, moşilor şi strămoşilor noştri, n’a părăsit de tot pe acest sărman popor românesc, care pătimeşte amarnic din pricina atâtor păcate şi nelegiuiri, nu l-a părăsit de tot, ci va ridica din mijlocul lui oameni nebuni pentru Hristos, care slujindu-i Lui şi predicând Evanghelia, vor sluji neamului lor.
Numai prin predicarea Evangheliei vine mântuirea omului şi a popoarelor, prin altceva nu.

* * *

Trebue să fiu însă drept şi să recunosc că acei preoţi din Capitală cari s’au mişcat împotriva mea, cerând să fiu condamnat şi exclus din Biserică, au dreptate din punctul lor personal de vedere. Ei şi-au dat seama că prin activitatea mea şi prin felul cum privesc eu lucrurile, se loveşte – chiar fără să vreau eu – în interesele lor, aşa cum au transformat prin abuz, rolul Bisericei Ortodoxe şi al preotului ortodox.

Sub pretext că sfinţii ar fi „mijlocitori” şi „solitori” către Dumnezeu pentru toate nevoile omeneşti, chiar împotriva învăţăturei exprese a Sfintei Scripturi, că
„este un singur Dumnezeu şi este un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Hristos, care S’a dat pe Sine Însuşi ca preţ de răscumpărare pentru toţi”, s’a statornicit şi s’a întărit abuzul cu rugăciuni şi închinare la diferiţi sfinţi, ba câte odată pe specialităţi, ca să intervină la Dumnezeu pentru tot felul de nevoi ale oamenilor, în urma rugăciunilor din partea preoţilor.

Cu privire la aceasta am scris în întâmpinarea mea:
“În practică, închinarea la sfinţi este foarte uşoară şi fără obligaţiuni morale. Adevărata venerare pune însă obligaţiuni. Se închină la sfinţi orice om, dar de cinstit nu-l cinsteşte decât acela care calcă pe urma lui. Câte persoane din cele cari iau parte la acatistele ce se fac prin biserici, şi-au schimbat prin aceasta viaţa? Nici una. E drept că aceste rugăciuni, numite acatiste, sunt producătoare de venituri, dar nu sunt producătoare de viaţă creştinească. Şi tocmai de aceasta avem nevoie”.

În întâmpinarea mea, mai arătam şi cum această învăţătură cu intervenţia sfinţilor, poate să facă chiar rău: Eu spun fiecărui om în parte: „Omule, eşti un păcătos pierdut. Hristos pentru păcătoşi a murit, ca să-i mântuiască. Crezi tu cu adevărat în El? Eşti mântuit. Nu crezi? Eşti pierdut. Ce atitudine ai tu faţă de acest Isus Hristos? Îl primeşti ca Mântuitor şi Stăpân al vieţii tale, sau nu? Îţi dai tu inima şi viaţa ta Lui, sau nu? De asta atârnă veşnicia ta. Hotărăşte-te să-L urmezi în totul pe El, sau nu te mai numi cu numele Lui.”
Acesta e cuprinsul oricărei predici. Ce se întâmplă însă după ce predica s’a sfârşit? Omul aude că Hristos ne mântueşte din pricină că sfinţii se roagă pentru noi.
Şi atunci ce se petrece în capul lui, mai ales că inima omenească este atât de îndărătnică? Ia, mai lasă-mă, părinte, cu credinţa sau necredinţa mea în Hristos!
Ce tot îmi ceri mie să mă hotărăsc să urmez în viaţă pe Isus Hristos, că de asta atârnă veşnicia mea? Singur spui acum că sfinţii se roagă pentru mine. Ei au atâta trecere la Dumnezeu! Voiu face şi eu ce voiu putea; bine că-i am pe ei acolo unde se rânduesc toate… Şi atunci se şterge dintr’un condei tot ce-ai urmărit prin predică”.

În realitate, abuzul amintit cu închinarea la sfinţi şi cu intervenirile lor la Dumnezeu, a luat aşa de mari proporţii, cu acatistele, paraclisele, icoanele făcătoare de minuni şi altele, încât a schimbat aproape cu totul caracterul activ şi moralizator al bisericei, transformându-i menirea, pentru ca în schimb preoţii să poată câştiga bani din rolul ce şi-l iau de intermediari pentru îndeplinirea dorinţelor oamenilor de către sfinţi sau de către vreo icoană făcătoare de minuni.

Atât de mult s’a transformat rolul Bisericei şi al preotului din cauza acestui abuz, încât astăzi la noi se pare că Mântuitorul n’ar fi trimis pe apostoli şi pe urmaşii lor în lume să înveţe pe oameni şi să-i boteze în creştinism, îndemnându-i la o viaţă creştinească, ci i-ar fi trimis ca să se roage la toţi sfinţii, având monopolul rugăciunilor; iar Biserica, în loc de instituţie de învăţătură, să fie în esenţa ei instituţie de rugăciune, al cărei monopol l-ar avea numai preotul, iar omul nu e obligat la altceva, decât numai la plata către preotul care se roagă.

Cine nu vede că prin sistemul acesta, Bisericii i se schimbă cu totul rostul ei, iar renaşterea şi reînvierea religioasă devin ca şi imposibile? La acest rezultat scandalos, pe care poporul în înţelepciunea lui l-a caracterizat cu zicătoarea că „până la Dumnezeu te mănâncă sfinţii”, s’a ajuns bine înţeles, nu din cauza învăţăturei ortodoxe, ci din contră, tocmai pentrucă în numele ortodoxiei s’a uzat şi s’a abuzat de învăţături contrare ortodoxiei, cum este şi aceasta cu închinarea la sfinţi şi rolul lor de mijlocitori şi solitori la Dumnezeu pentru nevoile oamenilor, împotriva celor mai clare şi mai precise învăţături cuprinse în Sfânta Evanghelie şi celelalte cărţi ale Sfintei Scripturi a Noului Testament.

Tocmai fiindcă lucrurile stau aşa, sunt dator să văd şi să recunosc că, acei preoţi din Capitală, care s’au ridicat împotriva mea, au dreptate din punctul de vedere al intereselor lor personale materiale, cărui rol ei îi dau cea mai mare importanţă în misiunea lor. Activitatea şi predica mea, mai ales că au produs şi roade vădite de viaţă creştinească, nu puteau să fie pentru aceşti oameni decât primejdioase şi vrednice de toate osândele. Spre a putea să mă osândească, ce trebuiau să facă?
Pe ce se puteau întemeia ca lupta să le fie mai uşoară şi izbânda mai sigură?
Iată problema ce se punea pentru aceşti oameni şi în rezolvarea ei nu le-a fost greu să descopere calea cea mai simplă şi mai nimerită. În adevăr, nimic mai simplu şi mai sigur pentru izbânda scopului lor, decât ca ei să facă cauză comună cu ortodoxia, să se confunde cu însăşi ortodoxia, iar pe mine să mă declare vrăjmaş al ortodoxiei şi să mă denunţe ca pe unul care nu doresc şi nu ţintesc altceva ca scop al vieţei mele, decât să stric ortodoxia, şi aceasta fie din proprie rătăcire, fie ca victimă a altuia, fie că m’aşi fi făcut instrumentul vreunei secte străine, sau cine ştie căror vrăjmaşi ai bisericei şi ai ţării.

Aşa s’a întâmplat, că eu am ajuns arătat ca un eretic, iar ei ca ortodocşi zeloşi;
eu vrăjmaş al bisericei, iar ei susţinători ai bisericei; ei vrednici de toată stima, iar eu de toate blestemele şi osândele; ei oameni plini de toate meritele pentru apărarea credinţei străbune, iar eu un dezertor şi un vânzător al acestei sfinte credinţe.

Ortodoxia nu se poate confunda însă nici cu interesul celor mai mulţi preoţi, nici cu impunerea celor mai numeroşi şi mai tari, căci ortodoxia este numai adevărul creştin despre mântuirea omului prin Isus Hristos. Mie îmi este deajuns să ştiu că adevărul este de partea mea şi deaceea nu mă îndoiesc că şi Dumnezeu va fi cu mine.
În orice caz, voiu face totul, îmi voiu da chiar viaţa, numai ca adevărul să pătrundă în cât mai mulţi oameni.

Iată de ce pot să privesc viitorul cu seninătate. Nu am atacat niciodată pe nimeni, nu m’am atins de nimeni. Am spus doară ceeace cred eu că e bine şi cum înţeleg eu să spun. Nu tot acelaş lucru pot să-l spună şi protivnicii ei, provocând ei singuri starea de lucruri în care am ajuns şi eu şi ei. Astfel stând lucrurile, ce aşi putea să fac? Să părăsesc şi adevărul şi dreptatea? Niciodată. Aştept cu încredere să văd ce va zice judecata şi mai ales Înalt Prea Sfinţia Voastră. Nu eu am dus lucrurile unde au ajuns. Chiar şi această scrisoare am făcut-o numai din necesitatea de a putea îndrepta gândurile oamenilor sinceri şi de bună credinţă spre miezul convingerilor şi acţiunei mele, având datoria pe deoparte să nu mă las pe mine judecat şi condamnat pe nedrept, iar pe de alta să nu las nici lumea indusă în eroare cu privire la convingerile şi acţiunea mea.

Sunt al Înalt Prea Sfinţiei Voastre prea plecat şi supus servitor.

Preot Tudor Popescu
Parohul Bisericei Şf. Ştefan (Cuibul cu Barză) din Bucureşti
Bucureşti, 15 Ianuarie 1924

Cu toată apărarea sa, preotul Tudor Popescu a fost găsit vinovat de „erezie” şi a fost scos din preoţie, a fost caterisit la data de 6 ianuarie 1924. Tudor Popescu însă n-a încetat să predice Evanghelia.
El a închiriat o sală în Str. Dr. Carol Davila, şi acolo şi-a alcătuit propria sa adunare. După modelul acestei „adunări” s-au format şi altele, în special în Muntenia şi Oltenia. Sub regimul comunist, aceste adunări au fost obligate să se alăture unui cult recunoscut de lege şi ele s-au unit cu Cultul Creştin după Evanghelie.

La scurtă vreme după izbucnirea scandalului în jurul lui Tudor Popescu, marele poet Octavian Goga, şi el fiu de preot, a scris un articol în revista Ţara Noastră. Iată ce scria Octavian Goga :

La scurtă vreme după izbucnirea scandalului în jurul preotului Tudor Popescu, marele poet Octavian Goga, şi el fiu de preot, a scris un articol în revista Ţara Noastră. Iată ce scria Octavian Goga :

RĂSVRĂTIREA DE LA „CUIBUL CU BARZĂ”
de D-l Octavian Goga, fost ministru al cultelor.

Acum doi ani, când eram la ministerul de Culte, mi-aduc aminte, în treacăt mi s’a atras atenţia asupra unui fenomen interesant ce se ivise la o biserică din Bucureşti, dintr’un cartier mai ferit. La biserica din mahalaua Cuibul cu barză, mi se spunea că un preot cuvântător adună lume multă care se agită pe probleme religioase şi-al cărei număr creşte necontenit. Noutatea mi se părea neobişnuită în vârtejul acestei capitale zgomotoase şi impresiile ei m’au pus pe gânduri.

Dumineca viitoare, fără nici un anunţ prealabil, nu ca ministru, ci ca simplu credincios, m’am dus la biserica aceasta cu nume pitoresc, unde intram întâia-oară. Spre marea mea surpriză, din primul moment, interiorul sfântului locaş era ticsit de oameni, un ciudat amestec din toate clasele. M’am strecurat cu greutate printre mulţime până la un colţ de strană din dreapta iconostasului, de unde desluşeam limpede pioasa adunare. Nimerisem la sfârşit de liturghie şi din uşa altarului părintele citea binecuvântarea. Era o figură cuvioasă de preot către patru zeci de ani, slab, înalt, cu barba neagră şi cu ochii strălucitori, rostea slujba rar, apăsând cuvintele şi interpretând rostul lor într’un sens civilizat fără nici-o notă maşinală şi fără cunoscutele motive nazale ale tipicului oriental. O muţenie desăvârşită stăruia împrejur şi la lumina luminărilor de ceară prin fumul vineţiu al cădelniţei lămuream feţe în extazul credinţei. Căzusem pe un aspect de viaţă cu totul particulară şi plină de înţeles. Nu ştiu să mai fi văzut undeva la Bucureşti un domn cu blană atât de robit de misticismul religios ca cetăţeanul din faţa mea care avea, aierul unui înalt funcţionar, şi din bisericuţele dela ţară nu mai întâlnisem obraji îmbujoraţi de verbul dumnezeiesc ca la femeile dela trei paşi de mine. Isprăvind slujba, preotul şi-a început predica. Dacă ţin bine minte, pornea de la parabola evangheliei pe care-o cetise şi în cadrul ei desfăşura principii de morală creştinească. Nu era o cuvântare de exeget mărunt, nici nu reedita clişee uzate de doctrină teologică. Din preajma altarului vorbea un orator îndrăzneţ, cu accente de eclesiast militant, cu fraza rotundă şi sonoră răscolind în auditoriu întrebări şi pasiuni. Prins de magia cuvântului, preotul tresărea în toată fiinţa lui, crispându-şi fruntea palidă de ascet, faţa-i învia ca îmbibată de-un fluid nervos şi în adâncul ochilor i se iviseră cele două picături de lumină stranie care-mi reaminteau pânzele lui Ribera. Mulţimea participa cu devotament la toate analizele lui, îi urmărea ritmul logicei şi-i primea argumentul cu o vie agitaţie, lăsând să se întrevadă pe seama spectatorului critic o intimă înrudire de convingere şi o necontestată elaborare spirituală. Când s’a încheiat sbuciumata retorică ce sbiciuise instinctele răului şi judecase cu asprime neajunsuri de-ale societăţii noastre, slujitorul Domnului s’a retras şi printre rândurile poporului rămas în nemişcare un tânăr a început să împartă mici cărţulii, în care se schiţa subiectul celor din urmă şase predici. Credincioşii le-au luat cu ei şi s’au răzleţit domol, vorbindu-şi încet, şi din grămadă eu m’am desfăcut pe îndelete cu senzaţia că dincolo de sgura cotidiană mi-am revăzut o clipă sufletul, rănit de mustrări şi sfios la orice atingere, ca o mimoză bolnavă…

De-atunci nu l-am mai zărit pe părintele Tudor, dar i-am păstrat aducerea aminte cu respect şi recunoştinţă.

Astăzi îmi apare într’o postură nouă, şi cazul sfinţiei sale e discutat în presă. Gazetele spun de cucernicul preot că o specială evoluţie de gândire l-ar fi făcut să se depărteze de la adevărurile dogmatice ale bisericei răsăritene, că prin cuvântările mai recente şi cu deosebire prin unele neîngăduite schimbări rituale şi-ar fi depăşit atribuţiile consacrate de pravili şi canoane. Părintele Tudor se înfăţişează deci ca un răzvrătit împotriva orânduielii bisericeşti de la noi, ca un reformator ieşit din îndatoririle tagmei. Consistoriul a examinat deunăzi chestiunea şi se pare că Sf. Sinod va trebui să se pronunţe în curând în cauză, cumpănind pretinsele ştirbiri de dogmă şi făcând să triumfe în toată rigoarea ei bimilenară legiuirea canoanelor.
La lumina acestei hotărâri, vom putea cerceta cu toţii un interesant caz de conştiinţă, peregrinarea unui suflet prin adâncimile doctrinei religioase.
Procesul va fi instructiv, oricare ar fi judecata lui, fiindcă ne va apropia de psihologia unei figuri distinse, cu preocupări morale care ne atrag deopotrivă pe toţi.

Ceeace justifică însă de pe-acum şi cuvântul nostru laic în această împrejurare este că răzvrătirea părintelui Tudor nu se prezintă ca un simplu act individual, ci se complică cu revolta în masă a enoriaşilor, cari solidari cu păstorul lor sufletesc, şi-au spus şi ei părerea. Mulţimea pe care am văzut-o eu acum doi ani într’o Duminecă de iarnă, flagelată de înflăcăratul retor al amvonului, face astăzi zid în jurul lui, se identifică cu el şi îşi însuşeşte crezul pentru care e tras la răspundere de chiriarhi.
E răzvrătire la Cuibul cu barză, credincioşii au refuzat pe un nou preot, uşile lăcaşului s’au închis şi se vorbeşte că în însufleţirea lor, parohienii decişi să-l urmeze sunt gata să-i zidească o biserică nouă. O neobişnuită revoluţie sufletească se petrece aici sub ochii noştri, în mijlocul Bucureştilor, la câţiva paşi de Calea Victoriei, pe care se plimbă mai des păcatul decât virtutea şi pe care năvala tuturor veneticilor a anihilat orice impuls de tradiţie românească. Există, deci, în acest furnicar de patimi profane, dincolo de chiotul răguşit al afacerilor de tot felul, o conştiinţă care palpită în sferele abstracţiunii, o flacără care se aprinde la picioarele lui Crist. Fenomenul e în adevăr plin de învăţăminte şi-ar trebui să-l înregistreze toţi făuritorii de teorii pripite care au lansat legenda indiferentismului de credinţă al poporului nostru şi s’au putut amăgi cu banala părere că instinctele seculare pot fi strivite după formele goale ale unei aşa zise culturi de import…
Răsvrătirea de la Cuibul cu barză, manifestarea întârziată de protestare spirituală într’un mediu copleşit mai mult ca oricare altul de necesităţi pozitive, probează în mod evident şi un pronunţat fond de misticism şi o netăgăduită înclinare religioasă la noi.

Întrebarea este însă, biserica noastră vie, cu organele ei, pune în valoare aceste laturi sufleteşti, spre consolidarea morală a societăţii şi spre vremelnica întărire a orânduirii de stat?

În această ordine de idei, o serie întreagă de consideraţiuni se ridică la suprafaţă şi cer un răspuns. Toate se grupează împrejurul unui punct cardinal pe care ni-l impun enoriaşii răzvrătiţi ai părintelui Tudor:

Ce face astăzi Biserica pentru îngrijirea sufletelor noastre?

Circulă oare o energie în fibrele străvechiului aşezământ, care să ne robească, dându-ne supremul reazem în goana atâtor frământări disparate?
Întemeiaţi pe acest semn de întrebare, privind în faţa noastră, suntem gata să ne rostim cu cugetul onest şi să spunem, dela început că toate constatările de până astăzi ne descurajează, fiindcă o inerţie paralizantă pare a stăpâni organismul bisericesc, în afară de îndatoririle reprezentative, în afară de oficialitate şi de partea pur rituală venerata instituţie tânjeşte. Fără patimă şi fără luptă pentru adevăr, o strălucire îmbătrânită se frânge când „nu este duh în gura ei”, cum spune Scriptura. Suntem lăsaţi în părăsire şi-un cler afon nu ne poate da decât o ţărănime superstiţioasă şi o clasă conducătoare păgână. În mijlocul părăginirii generale, ne întrebăm: cine strigă aici la noi pentru învăţăturile lui Hristos? Ce propagă astăzi amvonul, unde sunt teologii cu graiul inspirat ca să vestească lumii noastre Cuvântul adevărului? Cunoaşte cineva pilde de devoţiune la adăpostul crucii, avem călugări iluminaţi sau înalţi demnitari bisericeşti, a căror viaţă de cristal să lumineze ca o rază din cer în minţile noastre ?!?

Iată întrebări elementare, al căror şir e nesfârşit de lung şi pe urma cărora îndoiala cu fiorii ei de ghiaţă se apropie de noi, ca să ne lase sceptici şi amărâţi.

Cazul părintelui Tudor are darul de-a scormoni probleme şi de-a atrage luarea aminte asupra lor. Sfinţia sa rămâne pe planul al doilea, fie că va fi judecat ca înduşmănit cu preceptele Bisericii Ortodoxe, fie că se va găsi o formulă de împăciuire. De la Cuibul cu barză însă pleacă întrebările şi se furişează în conştiinţa publică în toate colţurile, cum s’au furişat şi la mine acum, când în preajma Crăciunului, reînviind vechi amintiri de la ţară şi recente descoperiri, cu sufletul biruit de tristeţă, mă gândesc la Hristos şi la Biserică…

Ce facem cu întrebările, prea sfinţiţilor arhierei, ce facem cu ele?

Cu respectul cuvenit,
Octavian Goga.

În timpul furtunii dezlănţuite în jurul preotului Tudor Popescu, prietenul acestuia, Dumitru Cornilescu, i-a stat alături. Furtuna era îndreptată şi împotriva lui. El era acuzat în special că a produs o Biblie protestantă. Nimeni însă nu putea să dovedească altceva decât că Biblia tradusă de el avea o limbă foarte frumoasă, era uşor de citit, era pe înţelesul tuturor şi se răspândea foarte repede.

În vara anului 1923, Patriarhul Miron Cristea, care îl aprecia pe Cornilescu, l-a sfătuit pe acesta să plece din ţară pe o perioadă mai lungă de timp. Cornilescu i-a ascultat sfatul şi a plecat în Germania. Mai târziu, Cornilescu a stat o vreme în Anglia, unde a mai făcut o serie de îmbunătăţiri ale traducerii Bibliei, până i-a dat forma definitivă.
Societatea Biblică pentru Marea Britanie şi Străinătate (British and Foreign Bible Society) a preluat această Biblie şi a început să o tipărească pentru România. Alexandru Măianu, care în anul 1981 a publicat la Viena o biografie a lui Dumitru Cornilescu, estimează că între 1921 şi 1981 s-au tipărit circa cinci milioane de exemplare ale Bibliei în traducerea Cornilescu.

Dumitru Cornilescu nu s-a mai întors niciodată în România. El s-a stabilit în Elveţia, unde a devenit director al unei case de convalescenţă şi al unei şcoli de diaconese din cadrul acestei case. A trecut în veşnicie în anul 1975.

Pentru Tudor Popescu n-a fost uşor să se vadă dat afară din preoţie. Ce putea să mai facă el acum? Dragostea lui pentru Domnul Isus Mântuitorul, pentru mântuirea sufletelor pierdute şi pentru oamenii însetaţi după Cuvântul lui Dumnezeu l-a făcut să continue să facă adunări prin case, pentru a predica Evanghelia şi a le da oamenilor învăţătură. În momentul acela critic, prinţesa Raluca Calimachi a fost iarăşi de ajutor. Ea i-a dat lui Tudor Popescu bani ca să clădească o casă de adunare, în care să adune poporul într-o Biserică independentă. Casa respectivă s-a construit pe Str. Carol Davila nr. 48. Acolo Tudor Popescu a înfiinţat această nouă Biserică în care accentul nu se mai punea pe forme şi ritualuri prescrise, ci pe cântarea comună a întregii adunări şi pe predicarea Cuvântului lui Dumnezeu.

Urmând exemplul Bisericii de pe Str. Carol Davila 48 şi prin mărturia şi îndrumarea lui Tudor Popescu s-au alcătuit adunări de tipul acesta prin multe părţi ale Munteniei şi ale Olteniei. Adunările „tudoriste”, cum le spunea poporul, au rămas independente până după instaurarea regimului comunist. Acesta nu a admis existenţa unor Biserici independente şi le-a cerut tuturora să se alăture unui cult deja recunoscut. Adunările lui Tudor Popescu s-au alăturat atunci cultului numit „Creştin după Evanghelie”. Asemănarea dintre adunările creştine după Evanghelie şi cele ale lui Tudor Popescu era foarte mare. Există însă şi o diferenţă majoră între ele: în adunările creştine după Evanghelie se practică botezul credinţei, la vârstă matură, pe când Tudor Popescu a menţinut practica botezării copiilor mici.
Când cele două grupări s-au unit formal şi legal într-un singur cult, ele au rămas totuşi pe plan local ca adunări deosebite, popular definite ca „cei botezaţi” (cei ce se botează la maturitate) şi cei „nebotezaţi” (deşi ei practică botezul copiilor mici).

Tudor Popescu a trăit şi a predicat în Adunarea din Carol Davila nr. 48 până la adânci bătrâneţi: a trecut în veşnicie în anul 1963.