CAROL AL DOILEA ȘI DICTATURA PERSONALĂ A ACESTUI REGE

DICTATURA REGELUI CAROL AL II-LEA SAU DESPRE CUM S-A ÎNCERCAT GESTIONAREA CRIZEI ACESTEIA

AUTOR: MAIOR ION T. CIOBANU

Demiterea lui Octavian Goga (10 februarie 1938) și constituirea unui nou guvern sub președinția patriarhului Miron Cristea au marcat „falimentul“ democrației românești interbelice, proces încadrat în fenomenul european ce caracteriza acea perioadă.

Demne de reținut, în acest context, sunt cuvintele patriarhului Miron Cristea, rostite în calitatea sa de prim-ministru la ceremonia promulgării noii Constituții:

„Astăzi s-a distrus hidra cu 29 de capete electorale (numărul partidelor – n.ns.) care a învrăjbit fără nici un folos pe toți spre paguba țării întregi /…/“.

Regimul lui Carol al II-lea s-a caracterizat printr-o mare instabilitate și incoerență: în intervalul 10 februarie 1938 – 6 septembrie 1940, s-au perindat la cârma țării 6 guverne, ceea ce face ca în cei 22 de ani de existență a României Mari să se succeadă 29 de guverne și 20 de prim-miniștri.

Constituția din 1923 a fost suspendată iar la 27 martie 1938 a fost promulgată o nouă Constituție care îi dădea posibilitatea monarhului să guverneze până la detaliu, încălcând principiul „Regele domnește dar nu guvernează“. Parlamentul, Guvernul și chiar puterea judecătorească au fost subordonate regelui Carol al II-lea. S-a instituit Consiliul de Coroană, ca organ consultativ, au fost dizolvate partidele politice iar breslele, concepute ca organizații profesionale cu caracter guvernamental, au înlocuit sindicatele.

În decembrie 1938 s-a stabilit ca toți băieții între 7-18 ani și toate fetele între 7-21 ani să facă parte din „Straja Țării”, organizație al cărei comandant suprem era regele.

Înființarea Frontului Renașterii Naționale (16 decembrie 1938), „unica organizație politică în stat“, a marcat pentru prima oară în istoria României, legiferarea partidului unic, făcându-se un pas decisiv spre totalitarism. Presa și radioul au fost puse în slujba lui Carol al II-lea și a regimului său. Parlamentul ales în iunie 1939 s-a dovedit o instituție incomodă, iar Carol al II-lea i-a redus durata sesiunilor astfel încât acest Parlament a funcționat numai două luni, la 5 iulie 1940 fiind închis de rege.

În ciuda eforturilor depuse, noul regim a fost departe de a se bucura de sprijinul diferitelor forțe sociale și politice, iar liberalii și țărăniștii nu au recunoscut legitimitatea regimului și au exclus din rândul partidelor pe unii fruntași ai lor care colaborau cu regimul.

Sesizând că unul din scopurile dictaturii regale era lupta împotriva legionarilor, conducătorul acestora, „căpitanul“ Corneliu Zelea Codreanu a dat, la 21 februarie 1938, o circulară prin care hotăra încetarea activității partidului „Totul pentru Țară“ și a mișcării legionare, motivând-o prin faptul că ceasul biruinței „încă nu a sunat“. Cu toate acestea, în urma unei scrisori calomnioase și jignitoare adresate la 26 martie 1938 lui Nicolae Iorga, C. Z. Codreanu a fost judecat și condamnat la 6 luni închisoare, iar în urma găsirii unor documente la Casa Verde (sediul central al legionarilor) Codreanu a fost condamnat în ziua de 27 mai 1938 – pe baza rechizitoriului redactat de Armand Călinescu – la 10 ani muncă silnică pentru „crima de deținere și reproducere în public de acte secrete interesând siguranța statului“, „uneltire contra ordinii sociale“ si „răzvrătire“.

Tot în această ordine de idei mai trebuie adăugat faptul că în noaptea de 18/19 aprilie 1938 fuseseră arestați și internați în lagăr numeroși legionari.

Totuși, sub presiunea Germaniei naziste, dictatura regală a alunecat treptat spre dreapta, nu atât din convingere, cât din necesitate politică.

Într-adevăr, nori negri pluteau deasupra Europei. Acțiunile Germaniei erau tot mai sfidătoare, iar Acordul de la München (29 septembrie 1938) a evidențiat falimentul politicii de securitate colectivă precum și miopismul politico-militar al Franței și Marii Britanii. România devenea tot mai izolată politic, aceasta în condițiile în care era înconjurată de vecini revizioniști.

Sesizând acest lucru, regele Carol al II-lea a întreprins vizite la Londra și Paris, dar ele s-au soldat cu un eșec. La întoarcerea spre țară, el a avut, în ziua de 24 noiembrie 1938, o întrevedere cu Adolf Hitler la Berchtensgaden. În termeni ultimativi, Hitler i-a cerut lui Carol II „retragerea României din Societatea Națiunilor; denunțarea tuturor tratatelor oficiale și secrete, precum și a convențiilor militare, economico-comerciale, contrare spiritului și literei Tratatului de alianță totală germano-român, care ar fi urmat să devină baza politicii interne și externe a României; aducerea Gărzii de Fier (adică a legionarilor) la putere“.

Carol al II-lea A REFUZAT iar Hitler „l-a amenințat cu Verninchtung (anihilarea)“. Întors în țară, Carol al II-lea a decis lichidarea principalelor căpetenii legionare. Seria crimelor comise contra membrilor fostei Gărzi de Fier începe la 30 noiembrie 1938 cu asasinarea /…/ lui Corneliu Zelea Codreanu, a celor trei asasini ai fostului prim-ministru I. G. Duca și a celor 10 asasini ai lui Mihail Stelescu (nicadorii și decemvirii – n.ns.), toți 14 deținuți în Penitenciarul special Râmnicu Sărat, transportați în noaptea de 29-30 noiembrie 1938 în două camioane, spre București și uciși pe drum, prin strangulare, de 14 jandarmi /…/ apoi duși la Închisoarea Jilava unde au fost îngropați. Crime de acest gen au mai avut loc și în perioada următoare.

Legionarii au hotărât să-l ucidă pe regele Carol al II-lea și pe primul ministru Armand Călinescu, dar nu au reușit să-i asasineze datorită vigilenței Poliției.

Viața internațională a continuat să se deterioreze. La 23 august 1939 a fost semnat PACTUL MOLOTOV-RIBBENTROP prin care Germania și U.R.S.S. își împărțeau sferele de influență. În protocolul adițional, strict secret, se preciza la punctul 3: „În privința sud-estului Europei, din partea sovietică este subliniat interesul pentru Basarabia. Partea germană declară totalul dezinteres politic pentru aceste regiuni“.

Câteva zile mai târziu, la 1 septembrie 1939, s-a declanșat cel de-al doilea război mondial, iar Consiliul de Coroană, întrunit la 6 septembrie 1939 decidea „observarea strictă a regulilor neutralității stabilite prin convențiile internaționale față de beligeranții din actualul conflict“.

Dar, la pericolul extern, s-au adăugat și tulburările provocate de disputa dintre Carol al II-lea și legionari. Aceștia din urmă l-au asasinat pe Armand Călinescu, președintele Consiliului de Miniștri. În replică, Carol al II-lea a constituit un nou Guvern, în frunte cu generalul Gheorghe Argeșanu, având ca titular la interne pe generalul Gabriel Marinescu. Măsurile Guvernului împotriva legionarilor, au fost extreme: împușcarea, fără judecată, în mod public, în seara de 21 septembrie 1939, pe locul unde fusese asasinat primul ministru Armand Călinescu, a celor șase asasini ai lui, care au fost supuși vederii publice și la care s-au adăugat cadavrele a trei legionari uciși la Prefectura Poliției în aceeași zi; împușcarea din ordinul lui Carol al II-lea (ca represalii) a 147 de legionari din 55 de județe, câte trei de județ (au fost județe unde nu s-au executat decât 1 sau 2, iar la Brașov și Constanța s-au executat câte 4), precum și împușcarea a 95 de legionari, internați sau deținuți. Alți 3 legionari au fost uciși prin strangulare: unul în septembrie 1939, 2 în octombrie 1939 (toți trei aflați în stare de reținere de către Poliție).

În total, sub regimul lui Carol al II-lea au fost ucise, fără judecată, 292 persoane, dintre care: 48 au fost suprimate cât a fost prim-ministru Armand Călinescu, 242 au fost uciși în zilele de 21, 22 si 23 septembrie 1939, ca represalii pentru uciderea primului ministru, iar doi au fost uciși mai târziu (10 și 14 octombrie 1939). Aproape toți fruntașii mișcării legionare au fost suprimați.

La sfârșitul anului 1939, Carol al II-lea a inițiat politica de „reconciliere națională“ cerând tuturor românilor să colaboreze pentru apărarea intereselor țării. Liberalii și țărăniștii AU RESPINS această politică dar Mișcarea Legionară a început tratative cu Guvernul. Au urmat declarațiile multor legionari de renunțare la convingerile lor și de loialitate față de Carol al II-lea și eliberarea în masă a legionarilor din lagăre și închisori, întoarcerea în țară a membrilor Gărzii de fier care fugiseră în Germania și primirea, la 10 aprilie 1940, de către Carol al II-lea, la Palat, a unei delegații de legionari.

În timp ce în țară se petreceau aceste lucruri, pe front, evenimentele se desfășurau cu repeziciune, amplificând drama României. Prin capitularea Franței, la 22 iunie 1940, Europa liberă și democratică NU MAI EXISTA iar Marea Britanie se pregătea să facă față unei presupuse invazii germane din direcțiile Franța și Norvegia. România, în cazul unui conflict militar, nu mai putea primi sprijinul aliaților ei tradiționali care la 13 aprilie 1939 îi garantaseră granițele. Toate tratatele și acordurile, deveneau simple petece de hârtie în ochii dictatorilor Europei.

În acest context, la 26 iunie 1940 guvernul de la Moscova a adresat României un ultimatum prin care cerea să i se cedeze Basarabia și nordul Bucovinei. Întrunit în ziua de 27 iunie, Consiliul de Coroană a cerut începerea unor tratative cu U.R.S.S., iar Carol al II-lea a acceptat (deși era împotriva cedării teritoriale). Dar în noaptea de 27/28 iunie, guvernul sovietic a adresat o Notă ultimativă, în care se cerea ca „până cel târziu la 28 iunie, ora 12“, România să evacueze Basarabia și nordul Bucovinei. În acest context, Guvernul român a primit condițiile de evacuare impuse de Uniunea Sovietică. Ideea „restabilirii adevărului“ cu privire la Basarabia „populată în principal de ucrainieni“, idee vehiculată de ultimatumul rusesc, era contrazisă de recensământul organizat în 1930 de statul român. Dintr-o populație în jur de 3.000.000 de locuitori, 1.610.755 erau români (54%), 351.012 ruși, 314.211 ucrainieni, 164.726 bulgari, ceilalți locuitori fiind evrei, germani, tătari, turci.

România Mare NU MAI EXISTA!

Continuând politica sa de ameliorare a relațiilor cu Berlinul, în noul cabinet constituit la 28 iunie, Horia Sima, noul șef al legionarilor, a fost numit subsecretar de stat la Ministerul Educației Naționale. Astfel, pentru prima dată de la crearea sa, Garda de Fier trimitea membri ai săi în Guvern.

La 30 iunie, regele a comunicat lui W. Fabricius, ministrul Germaniei la București, hotărârea Romaniei de a renunța la garanțiile anglo-franceze și dorința de a ajunge la un acord general cu Reich-ul; la 1 iulie, Carol al II-lea a solicitat ca o misiune militară germană să fie trimisă în România.

În ziua de 4 iulie o delegație alcătuită din 12 foști miniștri, în frunte cu Iuliu Maniu și I. C. Bratianu, s-a prezentat la Palat într-o audiență colectivă, cerând regelui să constituie un guvern de concentrare națională, dar Carol al II-lea a decis formarea, în aceeași zi, a unui cabinet prezidat de Ion Gigurtu, filogerman; persoanele, aparținând grupărilor Gheorghe Tătărăscu și Armand Călinescu au fost înlăturate, locul lor fiind luat de oameni politici care erau dispuși să meargă pe linia concesiilor față de Germania; Garda de Fier era reprezentată prin Horia Sima (Ministerul Cultelor și Artelor), Vasile Noveanu (Ministerul Inventarului Avuției Naționale) și Augustin Bideanu (subsecretar de Stat la Ministerul de Finanțe). La 10 iulie, România a părăsit Societatea Națiunilor iar prin Decretul 9/31 august 1940, a apărut o „severă legislație rasială, net antisemită“, prin toate aceste măsuri, regele Carol II urmărind să câștige încrederea Germaniei și să obțină sprijinul legionarilor. Dar la 6 iulie Horia Sima a demisionat din Guvern iar peste 3 zile gestul său a fost urmat de ceilalți legionari. La 20 iulie, o delegație de membri ai Gărzii de Fier, în frunte cu Horia Sima s-a prezentat la Palat, cerând regelui să i se încredințeze noul guvern.

Politica de reconciliere promovată de Carol al II-lea în interior (față de legionari) și în exterior (față de Axă) nu a salvat țara de izolare. Ungaria, stimulată de acceptarea ultimatumului sovietic de către România, a început să agite în termeni categorici problema Transilvaniei, iar Hitler l-a sfătuit la 3 iunie pe rege, să înceapă negocierile cu Ungaria și Bulgaria în problema revizuirilor teritoriale. Tratativele de la Turnu-Severin (16-24 august) nu au condus la rezultatul dorit de partea maghiară ceea ce a determinat ca miniștrii de externe ai României și Ungariei să fie convocați la Viena pentru ziua de 29 august, unde li s-a comunicat că Ribbentrop și Ciano (miniștrii de externe german și italian) și-au asumat rolul de „arbitri“.

La 30 august 1940, României i s-a impus DICTATUL DE LA VIENA, act prin care a fost desprinsă din trupul țării o suprafață de 43.493 km2 cu o populație de 2.667.000 locuitori, din care 50,2% erau români, 37,1% maghiari și secui, iar restul germani, evrei și de alte naționalități. În teritoriul cedat Ungariei, avea să se manifeste un val de teroare împotriva românilor, culminând cu monstruoase crime, expulzări, revizuirea reformei agrare din 1921, desființarea de școli, biblioteci, teatre, asociații culturale, biserici și parohii românești iar rețeaua școlară a fost redusă considerabil.

Carol al II-lea, împins de aceste evenimente, adunase la 29 august, Consiliul de Coroană, în urma căruia s-a redactat Comunicatul prin care se accepta arbitrajul (sau mai bine zis DICTATUL) „în urma unor cereri ultimative ale Axei“.

Tot regele nota în al său „Jurnal“, la 30 august 1940, faptul că primind în audiență pe Iuliu Maniu, acesta, printre altele, „a criticat sistemul politic de astăzi“, iar la ora 24, participând împreună cu Dinu Brătianu la Consiliul de Coroană „a atacat regimul, făcând incursiuni în politica internă“, incursiuni pe care regele s-a simțit „obligat a le opri“.

Dar drama teritorială a României nu s-a sfârșit aici.

Presiunile crescânde, în special germane, au determinat o nouă cedare teritorială: CADRILATERUL. Cele două județe din sudul Dobrogei – Durostor și Caliacra – cedate Bulgariei, aveau circa 30% populație bulgară, 40% populație românească, iar restul turci și alte naționalități.

Tratativele începute la 19 august între România și Bulgaria s-au încheiat la 7 septembrie prin semnarea Tratatului de frontieră româno-bulgar (TRATATUL DE LA CRAIOVA), în baza căruia s-a revenit la granița din 1912. Astfel, partea de sud a Dobrogei, însumând un teritoriu de 7.695 km2 cu o populație de 350.000 locuitori, a fost anexată de Bulgaria.

România se afla într-un moment de cumpănă. O întreagă evoluție istorică românească spre unitate națională era întreruptă brutal, iar populația țării, de această dată, indiferent de opțiunea politică, a ieșit în stradă, manifestând împotriva cedărilor teritoriale. În mai puțin de trei luni, România pierduse 99.738 km2 (33,8% din suprafata tarii) și 6.821.000 de locuitori (33,3% din populația sa).

România trăia, alături de celelalte țări ale Europei, cea mai mare catastrofă cunoscută de omenire până atunci: AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL. În Europa se surpau, concomitent, hotarele unor țări, temeliile naționale și internaționale ale unității în diversitate pe care se clădise civilizația acestui continent.

Situația din țară era tensionată până la extrem. Regele Carol al II-lea avusese dreptate când consemnase în jurnalul său:

„Simt că în zilele care vor veni se va acumula așa o cantitate de ură împotriva mea, încât cu greu voi putea ține capul sus. Atacurile vor fi conjugate atât din partea lui Maniu, cât și a Gărzii de Fier“ (bineînțeles, fiecare pentru motivul său – n.ns.).

Constatând incapacitatea lui Gigurtu de a stăpâni situația din țară, regele a decis să-l înlocuiască pe acesta cu o persoană capabilă să restabilească ordinea, care să aibă autoritate în Armată, să se bucure de încrederea Gărzii de Fier și, totodată, să nu întâmpine opoziția lui Iuliu Maniu și a lui C.I.C. Brătianu. Persoana care întrunea aceste atribute era tot un militar, GENERALUL ION ANTONESCU. Carol al II-lea încă mai spera că Ion Antonescu îi va putea asigura tronul.

Numind ca prim ministru un militar, regele încerca aceeași soluție ce se dovedise eficientă, din punctul său de vedere, în perioada imediat următoare datei de 21 septembrie 1939. Cele două zile care au urmat, au fost însă pline de evenimente pe care Carol al II-lea nu le-a mai putut controla și, în consecință, la 6 septembrie 1940 a fost nevoit să abdice; Carol al II-lea nu a înțeles un lucru: generalul Antonescu (vezi fotografia de mai jos) nu era generalul Argeșanu!

SURSA : ACADEMIA FORȚELOR TERESTRE „NICOLAE BĂLCESCU”

AUTOR : DOMNUL MAIOR ION T. CIOBANU

[polldaddy poll=”3559456″]