C.S. LEWIS – MORALITATEA SEXUALĂ

Aş dori să evoc memoria regretatului poet şi blogger evanghelic IONATAN PIROŞCA care prin dăruirea şi bunătatea sa, a permis accesul publicului internaut la o lucrare de referinţă a marelui apologet CLIVE STAPLES LEWIS (1898-1963) o lucrare excepţională numită MERE CHRISTIANITY (CREŞTINISM PUR ŞI SIMPLU) Am considerat că este de datoria mea morală să preiau acest material de pe Internet şi să-l public pe blogul meu, deoarece POPORUL ROMÂN TREBUIE SĂ CITEASCĂ ACEASTĂ CARTE EXCEPŢIONALĂ ce nu trebuie să lipsească din casele românilor ! Poporul român trebuie să respingă cu fermitate toate non-valorile şi trebuie să contracareze fenomenele de degradare valorică care iau o amploare din ce în ce mai mare, telenovelizând, manelizând şi ferentarizând din ce în ce mai mult spaţiul cultural şi spiritual al României ! Trebuie să contribuim fiecare dintre noi la purificarea şi la valorizarea societăţii româneşti, în această direcţie, încadrându-se şi decizia mea de a-l face cunoscut, românilor, pe un om extraordinar care a avut neşansa să treacă în veşnicie EXACT în ziua asasinării preşedintelui american Kennedy (22 noiembrie 1963), moartea lui fiind umbrită din nefericire de acel eveniment cu puternice rezonanţe mediatice !
Ziarele s-au vândut mult mai bine dacă au scris despre moartea lui Kennedy, decât dacă ar fi scris mai mult despre moartea şi mai ales despre opera reputatului profesor universitar C.S. LEWIS !

Domnul să mângâie familia îndurerată a lui Ionatan Piroşca care a trecut în veşnicie la numai 52 de ani. Mulţumim, Ionatan, pentru tot ce ai făcut pentru proclamarea Evangheliei. Să ne revedem cu bine în Împărăţia lui Dumnezeu!

CARTEA „CREŞTINISM PUR ŞI SIMPLU” – C.S. LEWIS, POATE FI CUMPĂRATĂ AICI LA EDITURA HUMANITAS !

De la data când a fost prima dată publicată (1941) şi până astăzi, cartea aceasta s-a vândut în multe exemplare şi le-a slujit multor intelectuali drept călăuză pentru întoarcerea la o credinţă vie şi mântuitoare în Dumnezeu.
Citiţi-o şi nu veţi regreta !

MORALITATEA SEXUALĂ

Trebuie să luăm acum în considerare felul în care moralitatea creştină priveşte sexul, sau ceea ce creştinii numesc virtutea castităţii. Regula creştină cu privire la castitate nu trebuie confundată cu regula socială a „modestiei” (într-un sens al cuvîntului), adică regula socială cu privire la buna-cuviinţă sau decenţă. Regula socială cu privire la buna-cuviinţă stabileşte cît din corpul omenesc poate fi expus privirilor, ce subiecte pot fi discutate şi în ce termeni, potrivit cu obiceiurile dintr-un anumit cerc social. Astfel, în timp ce regula cu privire la castitate este aceeaşi pentru toţi creştinii din toate vremurile, regula cu privire la decenţă se schimbă. O tînără dintr-o insulă din Pacific:, care abia dacă are ceva haine pe ea, şi o doamnă din perioada victoriană, înfăşurată complet de hainele sale, pot fi amîndouă la fel de „modeste”, la fel de cuviincios îmbrăcate sau la fel de decente, potrivit cu standardele din societăţile lor: şi amîndouă, din cîte ne putem da seama din îmbrăcămintea lor, pot să fie la fel de caste (sau la fel de lipsite de castitate). Unele cuvinte folosite de femeile caste din vremea lui Shakespeare ar fi fost folosite în secolul al IXX-lea numai de o femeie complet decăzută.
Când oamenii încalcă regula de decenţă aplicată în vremea lor în locul unde se află, dacă o fac pentru a stîrni pofte în ei sau în alţii, aduc o ofensă castităţii. Dar dacă ei încalcă regula din pricina ignoranţei sau a neglijenţei, ei se fac vinovaţi numai de faptul că sînt nemanieraţi. Cînd, aşa cum se întîmplă deseori, ei încalcă regula în mod conştient, cu scopul de ai şoca pe alţii sau de a-i pune într-o situaţie penibilă, ei nu sînt neapărat lipsiţi de castitate, dar sînt lipsiţi de dragoste, deoarece este rău să-ţi găseşti plăcerea în a-i face pe alţii să se simtă stînjeniţi.
Eu nu cred că un standard de decenţă foarte strict sau foarte complicat este o dovadă de castitate sau că ajută în vreun fel decenţei, şi de aceea eu privesc: ca pe un lucru bun slăbirea şi simplificarea regulii, care au avut loc în vremea mea. În prezent însă există inconvenientul că oameni de diferite vîrste şi de diferite tipuri nu acceptă toţi acelaşi standard şi abia dacă ştim unde ne situăm. Cîtă vreme mai durează această confuzie, eu cred că oamenii mai bătrîni sau de modă veche ar trebui să fie atenţi să nu presupună că toţi tinerii sau toţi oamenii „emancipaţi” sînt corupţi atunci cînd nu se potrivesc cu standardul vechi; la rîndul lor, tinerii nu ar trebui să-i considere pe bătrîni „fandosiţi” sau puritani pentru că nu adoptă cu uşurinţă noile standarde. Cele mai multe probleme vor fi rezolvate dacă există o dorinţă sinceră de a-i aprecia pe ceilalţi şi de a-i face să se simtă confortabil.
Castitatea este cea mai nepopulară dintre virtuţile creştine. Nu există excepţii de la ea; vechea regulă creştină este: „Fie căsătorie, cu credincioşie completă faţă de partener, fie abstinenţă totală”. Lucrul acesta este atît de dificil şi atît de contrar instinctelor noastre, încît se pare că sau creştinismul greşeşte sau instinctul nostru sexual, aşa cum este acum, s-a abătut de la normal. Trebuie să decidem care dintre cele două greşeşte. Bineînţeles că eu, fiind creştin, cred că instinctul sexual s-a abătut de la normal.
Dar eu am şi alte motive să cred acest lucru. Scopul biologic al sexului sînt copiii, la fel cum scopul biologic al mîncatului este refacerea trupului. Dacă noi mîncăm ori de cîte ori sîntem înclinaţi să o facem şi dacă mîncăm cît vrem, este adevărat că cei mai mulţi dintre noi vor mînca prea mult, dar nu enorm de mult. Un om poate să mănînce cît doi, dar nu poate să mănînce cît zece. Pofta de mîncare trece puţin dincolo de scopul ei biologic, dar nu în proporţii enorme. Dar dacă un bărbat tînăr şi-ar satisface pofta sexuală ori de cîte ori simte înclinaţia şi dacă fiecare act ar produce un copil, în decurs de zece ani ar putea popula cu uşurinţă un sat mai mic. Pofta aceasta depăşeşte funcţia sa într-o proporţie ridicol de mare şi absurdă.
Să explicăm lucrurile în alt fel. Este uşor să aduni o mulţime mare pentru un spectacol de striptease — adică să vadă cum o femeie se dezbracă pe scenă. Să presupunem acum că ai merge într-o ţară în care ai putea umple o sală de spectacol prin simplul fapt că aduci pe scenă o farfurie acoperită şi apoi ridici treptat capacul, aşa încît fiecare să poată vedea, tocmai înainte de stingerea luminilor, că pe farfurie a fost un picior de miel sau o felie de şuncă; oare nu ai crede că în ţara aceea ceva nu este în regulă cu pofta lor de mîncare? Dar cineva care a fost crescut într-o lume diferită oare nu ar socoti la fel de ciudată starea instinctului nostru sexual?
Un critic a spus că dacă el ar găsi o ţară în care asemenea spectacole de „stript-ease” culinar ar fi populare, el ar trage concluzia că oamenii din ţara aceea suferă de foame. El vrea să spună, desigur, că asemenea lucruri, cum este spectacolul de strip-tease, au rezultat nu din corupţie sexuală, ci din înfometare sexuală. Eu sînt de acord cu el că dacă, într-o ţară ciudată, am descoperi că spectacolele cu picioare de miei ar fi populare, una dintre explicaţiile posibile care mi-ar trece prin gînd ar fi foametea. Dar pasul următor în verificarea ipotezei ar fi să aflu cîtă mîncare este consumată în realitate în ţara aceea. Dacă dovezile arată că se consumă o cantitate mare de mîncare, bineînţeles că va trebui să abandonez ipoteza cu înfometarea şi va trebui să încerc să mă gîndesc la altceva.
În acelaşi fel, înainte de a accepta ideea că înfometarea sexuală este cauza spectacolelor de strip-tease, ar trebui să căutăm dovezi dacă în epoca noastră există mai multă abstinenţă sexuală decît în epocile cînd spectacolele de strip-tease nu erau cunoscute. Bineînţeles că nu există asemenea dovezi. Mijloacele anticoncepţionale au făcut ca satisfacerea poftei sexuale să fie mult mai puţin costisitoare în căsnicie şi mult mai lipsită de riscuri în afara ei decît oricînd, iar opinia publică este mai puţin ostilă faţă de unirile ilicite şi chiar faţă de perversiune decît a fost din vremurile păgîne. Nici ipoteza „înfometării” nu este singura pe care ne-o putem imagina. Oricine ştie că pofta sexuală, la fel ca şi celelalte pofte ale noastre, creşte dacă este satisfăcută. Poate că oamenii flămînzi se gîndesc mult la mîncare, dar la fel fac şi cei care se îmbuibă cu mîncare; şi lacomilor şi flămînzilor le place să le fie stimulată pofta de mîncare.
Al treilea punct. Vei găsi foarte puţini oameni care vor să mănînce lucruri care nu sînt de fapt mîncare sau care să facă altceva cu mîncarea decît să o mănînce. Cu alte cuvinte, pervertirea poftei de mîncare este rară. Dar perversiunile instinctului sexual sînt numeroase, greu de vindecat şi înfricoşătoare. Îmi pare rău că trebuie să intru în toate aceste detalii, dar în ultimii douăzeci de ani am fost alimentaţi zi de zi cu minciuni sfruntate cu privire la sex. Ni s-a spus, pînă cînd ne-am săturat să mai auzim, că dorinţa sexuală este în aceeaşi categorie cu toate celelalte dorinţe naturale ale noastre şi că dacă am abandona vechea idee victoriană despre înăbuşirea ei, toate lucrurile ar merge de minune în grădină. Nu este adevărat. în momentul în care analizezi faptele şi laşi la o parte propaganda, îţi dai seama că nu este aşa.
Ei îţi spun că sexul a ajuns o problemă deoarece a fost înăbuşit. Dar în ultimii douăzeci de ani nu a fost înăbuşit. Se discută despre el toată ziua. Cu toate acestea, sexul continuă să fie o problemă. Dacă înăbuşirea ar fi fost cauza problemei, descătuşarea ar fi trebuit să repare situaţia. Eu cred că oamenii au înăbuşit iniţial instinctul sexual tocmai pentru că a ajuns într-o asemenea stare de haos. Oamenii moderni spun mereu: „Sexul nu este ceva de care să te ruşinezi”. Prin aceasta ei ne spun unul din două lucruri. Poate că ei vor să spună: „Nu este nimic ruşinos în faptul că rasa umană se reproduce într-un anumit mod, nici în faptul că aceasta îi dă plăcere”. Dacă ei se referă la aceasta, au dreptate. Şi creştinii spun acelaşi lucru. Necazul nu este cu lucrul în sine şi nici cu plăcerea. Vechii învăţători creştini au spus că dacă omul nu ar fi căzut în păcat, plăcerea sexuală, în loc să fie mai mică decît acum, ar fi fost de fapt mult mai mare. Cunosc nişte creştini înguşti în vederi care vorbeau de parcă creştinismul ar susţine că sexul sau trupul sau plăcerea ar fi rele în ele însele. Dar ei greşesc. Creştinismul este aproape singura dintre religiile majore care aprobă în totalitate trupul, care crede că materia este bună, că Dumnezeu însuşi a luat o dată trup omenesc, că în ceruri ni se va da un gen de trup şi că acesta va constitui o parte esenţială a fericirii, frumuseţii şi energiei noastre. Creştinismul a glorificat căsătoria mai mult decît oricare altă religie; cele mai frumoase poezii de dragoste din lume au fost scrise aproape toate de creştini. Dacă cineva spune că sexul este rău în sine, creştinismul îl contrazice imediat. Dar, desigur, cînd oamenii spun: „Sexul nu este ceva de care să te ruşinezi”, ei vor de fapt să spună că „starea în care a ajuns în prezent instinctul sexual nu este un lucru de care să ne fie ruşine”.
Dacă au în gînd lucrul acesta, eu cred că ei greşesc. Cred că este cît se poate de ruşinos. Nu ai de ce să te ruşinezi dacă îţi place mîncarea: ar trebui să te ruşinezi dacă jumătate dintre oamenii din lume şi-ar face din mîncare principalul interes al vieţilor lor şi dacă şi-ar petrece timpul privind la fotografii cu mîncare şi scurgîndu-li-se ochii după mîncare. Eu nu spun că tu şi eu sîntem răspunzători în mod individual pentru starea actuală. Strămoşii noştri ne-au transmis organisme care sînt deformate în această privinţă, iar noi sîntem înconjuraţi tot mai mult de o propagandă în favoarea lipsei de castitate. Sînt oameni care vor să menţină instinctul nostru sexual aprins, pentru ca ei să facă bani pe seama noastră, deoarece, desigur, un om obsedat de un lucru este un om care opune foarte puţină rezistenţă. Dumnezeu cunoaşte situaţia noastră; El nu ne va judeca de parcă nu am fi avut de înfruntat nici o dificultate. Ceea ce contează este sinceritatea noastră şi perseverenţa voinţei noastre de a le depăşi.
Înainte de a fi vindecaţi noi trebuie să vrem să fim vindecaţi. Cei care vor cu adevărat să primească ajutor îl vor primi; dar pentru mulţi oameni moderni este greu chiar şi să dorească acest lucru. Este uşor să ne facem iluzia că vrem ceva cînd în realitate noi nu vrem lucrul acela. Un creştin faimos din vremuri trecute ne-a spus că în tinereţe se ruga fără încetare pentru castitate; dar peste mai mulţi ani, el şi-a dat seama că în timp ce buzele lui spuneau: „Doamne, te rog fă-mă curat”, inima lui adăuga în taină: „Dar, te rog, nu chiar acum”. Lucrul acesta se poate întîmpla şi cu rugăciunile pentru alte virtuţi; dar există trei motive pentru care este deosebit de dificil pentru noi să dorim castitate completă, necum să o realizăm.
În primul rînd, firea noastră decăzută, diavolul care ne ispiteşte şi toată propaganda modernă în favoarea satisfacerii poftelor, se combină pentru a ne face să simţim că dorinţele cărora încercăm să ne împotrivim sînt atît de „naturale”, de „sănătoase” şi de rezonabile încît este aproape pervers şi anormal să ne împotrivim lor. Poze după poze, filme după filme, romane după romane, toate asociază ideea indulgenţei sexuale cu ideile de sănătate, normalitate, tinereţe, francheţe şi bună dispoziţie. Ei bine, această asociere este o minciună. La fel ca toate minciunile de efect, ea este bazată pe un adevăr — adevărul, recunoscut anterior, că sexul în sine (separat de excesele şi obsesiile care s-au dezvoltat în jurul lui) este „normal” şi „sănătos” şi tot ce vreţi. Minciuna constă în sugestia că orice act sexual la care eşti tentat la un moment dat este sănătos şi normal. Aceasta, sau oricare altă concepţie este foarte diferită de cea creştină şi trebuie să fie absurdă. Cedarea la toate dorinţele noastre duce în mod evident la impotenţă, la boală, la gelozie, la minciuni, la tăinuiri şi la tot ce este opus sănătăţii şi bunei dispoziţii şi sincerităţii. Pentru orice fericire, chiar şi în lumea aceasta, este nevoie de o doză considerabilă de înfrînare; de aceea, afirmaţia că orice dorinţă puternică este sănătoasă şi rezonabilă, este o afirmaţie fără valoare. Orice om întreg la minte şi civilizat trebuie să aibă un set de principii pe baza cărora decide să respingă unele dorinţe şi să accepte altele. Un om poate face aceasta pe baza unor principii creştine, altul pe baza unor principii igienice şi altul pe baza unor principii sociologice. Adevăratul conflict nu este între creştinism şi „natură”, ci între principiul creştin şi alte principii care acţionează în „natură”, deoarece „natura” (în sensul de dorinţă naturală) va trebui să fie ţinută în frîu, dacă vrei să nu-ţi ruinezi întreaga viaţă. Recunoaştem că principiile creştine sînt mai stricte decît celelalte; dar noi credem că vei primi ajutor ca să respecţi aceste principii, ajutor pe care nu-l vei primi ca să le respecţi pe celelalte.
În al doilea rînd, mulţi oameni nu au curajul să încerce cu seriozitate castitatea creştină, deoarece ei cred (înainte de a încerca) că lucrul acesta este imposibil. Dar cînd un lucru trebuie încercat, nu trebuie să te gîndeşti dacă este posibil sau nu. Cînd eşti confruntat cu o întrebare facultativă la un examen, te gîndeşti dată poţi să răspunzi sau nu; cînd ai o întrebare obligatorie, trebuie să faci tot ce poţi ca să răspunzi. Poţi să primeşti ceva puncte şi pentru un răspuns imperfect, dar cu siguranţă nu vei primi nici un punct dacă nici măcar nu încerci să răspunzi la întrebare. Nu numai la examene, ci şi la război, la ascensiunile montane, la învăţarea patinajului, a înotului sau a mersului cu bicicleta, la încheierea nasturelui de la gît cînd degetele îţi sînt îngheţate, oamenii fac adesea ceea ce părea imposibil înainte de a face lucrul respectiv. Este surprinzător ce poţi face atunci cînd trebuie să faci un anumit lucru.

Putem fi convinşi, desigur, că o castitate perfectă — la fel ca şi dragostea perfectă — nu va fi atinsă doar prin eforturi omeneşti. Trebuie să ceri ajutor de la Dumnezeu. Chiar şi cînd îi ceri ajutorul, multă vreme ţi se poate părea că nu primeşti nici un ajutor sau că primeşti prea puţin ajutor. Nu are importanţă. După fiecare eşec, cere-ţi iertare, ridică-te şi încearcă din nou. Foarte adesea lucrul cu care ne ajută mai întîi Dumnezeu nu este virtutea însăşi, ci tocmai această putere de a încerca din nou. Oricît de importantă ar fi castitatea (sau curajul sau cinstea sau oricare altă virtute), acest proces formează în noi calităţi ale sufletului care sînt şi mai importante. Ne vindecă de iluziile cu privire la noi înşine şi ne învaţă să depindem de Dumnezeu. Învăţăm, pe de-o parte, că nu ne putem încrede în noi înşine nici măcar în momentele noastre cele mai bune, şi, pe de altă parte, că nu trebuie să disperăm nici în momentele cele mai rele, deoarece eşecurile noastre sînt iertate. Singurul lucru fatal este să te dai bătut, mulţumindu-te cu mai puţin decît perfecţiunea.
În al treilea rînd, oamenii înţeleg deseori greşit afirmaţiile psihologiei despre „reprimare”. Psihologia afirmă că „reprimarea” sexului este periculoasă. Dar cuvîntul „reprimare” este un termen tehnic: el nu înseamnă „suprimare”, în sensul de „refuz” sau „împotrivire” faţă de el. O dorinţă sau o idee „reprimată” este de obicei o dorinţă sau idee care s-a infiltrat în subconştient (de obicei la o vîrstă foarte fragedă) şi care acum vine în gîndirea conştientă numai într-o formă deghizată şi de nerecunoscut. Sexualitatea reprimată nu îi apare pacientului deloc ca o formă de sexualitate. Cînd un adolescent sau un adult se opune unei dorinţe conştiente, el nu are de-a face cu o reprimare şi nici nu este în cel mai mic pericol să creeze o reprimare. Dimpotrivă, cei care încearcă cu seriozitate să realizeze castitatea sînt mai conştienţi şi ajung curînd să cunoască mai mult decît oricine altcineva despre sexualitatea lor. Ei ajung să-şi cunoască dorinţele la fel de bine cum 1-a cunoscut Wellington pe Napoleon, sau Sherlock Holmes pe Moriarty; la fel de bine cum un şorecar cunoaşte şobolanii sau cum un instalator cunoaşte totul despre conducte defecte care curg. Virtutea — chiar şi încercarea de a ajunge la virtute — aduce lumină; indulgenţa aduce ceaţă.

În fine, deşi a trebuit să vorbesc destul de mult despre sex, vreau să arăt cît se poate de limpede că nu acesta este centrul moralităţii creştine. Dacă cineva crede că creştinismul consideră lipsa de castitate drept viciul suprem, se înşeală. Păcatele cărnii sînt rele, dar ele sînt cele mai puţin grave dintre toate păcatele. Cele mai rele plăceri sînt pur spirituale: plăcerea de a-i acuza pe alţii, comportarea autoritară răutăcioasă şi calomnierea; plăcerile puterii şi urii. Există două lucruri înăuntrul meu, în competiţie cu eul uman la care trebuie să încerc să ajung. Ele sînt Eul Animal şi Eul Diabolic. Eul Diabolic este cel mai rău dintre cele două. Acesta este motivul pentru care un om mîndru, rece, care se consideră pe sine drept şi care merge regulat la biserică poate să fie mult mai aproape de iad decît o prostituată. Desigur, cel mai bine este să nu faci parte din nici una din aceste două categorii!

CLICK AICI CA SĂ DOWNLOADAŢI ÎN ÎNTREGIME,
FILMUL „UN LUTHER AL ROMÂNIEI”