C.S. LEWIS – DUMNEZEUL ÎN TREI PERSOANE

Aş dori să evoc memoria regretatului poet şi blogger evanghelic IONATAN PIROŞCA care prin dăruirea şi bunătatea sa, a permis accesul publicului internaut la o lucrare de referinţă a marelui apologet CLIVE STAPLES LEWIS (1898-1963) o lucrare excepţională numită MERE CHRISTIANITY (CREŞTINISM PUR ŞI SIMPLU) Am considerat că este de datoria mea morală să preiau acest material de pe Internet şi să-l public pe blogul meu, deoarece POPORUL ROMÂN TREBUIE SĂ CITEASCĂ ACEASTĂ CARTE EXCEPŢIONALĂ ce nu trebuie să lipsească din casele românilor ! Poporul român trebuie să respingă cu fermitate toate non-valorile şi trebuie să contracareze fenomenele de degradare valorică care iau o amploare din ce în ce mai mare, telenovelizând, manelizând şi ferentarizând din ce în ce mai mult spaţiul cultural şi spiritual al României ! Trebuie să contribuim fiecare dintre noi la purificarea şi la valorizarea societăţii româneşti, în această direcţie, încadrându-se şi decizia mea de a-l face cunoscut, românilor, pe un om extraordinar care a avut neşansa să treacă în veşnicie EXACT în ziua asasinării preşedintelui american Kennedy (22 noiembrie 1963), moartea lui fiind umbrită din nefericire de acel eveniment cu puternice rezonanţe mediatice !
Ziarele s-au vândut mult mai bine dacă au scris despre moartea lui Kennedy, decât dacă ar fi scris mai mult despre moartea şi mai ales despre opera reputatului profesor universitar C.S. LEWIS !

Domnul să mângâie familia îndurerată a lui Ionatan Piroşca care a trecut în veşnicie la numai 52 de ani. Mulţumim, Ionatan, pentru tot ce ai făcut pentru proclamarea Evangheliei. Să ne revedem cu bine în Împărăţia lui Dumnezeu!

CARTEA „CREŞTINISM PUR ŞI SIMPLU” – C.S. LEWIS, POATE FI CUMPĂRATĂ AICI LA EDITURA HUMANITAS !

De la data când a fost prima dată publicată (1941) şi până astăzi, cartea aceasta s-a vândut în multe exemplare şi le-a slujit multor intelectuali drept călăuză pentru întoarcerea la o credinţă vie şi mântuitoare în Dumnezeu. Citiţi-o şi nu veţi regreta !

DUMNEZEUL ÎN TREI PERSOANE
Dincolo de personalitate. Primii paşi în doctrina Trinităţii

Capitolul anterior s-a ocupat de diferenţa dintre naştere şi facere. Un om dă naştere unui copil, dar nu poate face decît o statuie. Dumnezeu îl naşte pe Cristos, dar El îi face pe oameni. Spunînd aceasta, eu am ilustrat numai o idee cu privire la Dumnezeu, şi anume că ceea ce naşte Dumnezeu Tatăl este Dumnezeu, ceva de aceeaşi natură cu El însuşi. În sensul acesta, este ca şi un tată uman care naşte un fiu. Dar lucrurile nu stau tocmai aşa. De aceea va trebui să încerc să explic ceva mai mult.
Mulţi oameni spun astăzi: „Eu cred într-un Dumnezeu, dar nu într-un Dumnezeu personal”. Ei au sentimentul că acel ceva misterios care este îndărătul tuturor lucrurilor trebuie să fie mai mult decît o persoană. Creştinii sînt de acord cu aceasta. Dar creştinii sînt singurii care oferă o idee despre cum este acea fiinţă care este dincolo de personalitate. Toţi ceilalţi oameni, deşi ei spun că Dumnezeu este dincolo de personalitate, cred de fapt că El este ceva impersonal: cu alte cuvinte, ceva mai puţin decît personal. Dacă cauţi ceva suprapersonal, ceva mai mult decît o persoană, atunci nu ai de ales între creştinism şi celelalte concepţii, deoarece numai creştinismul oferă o asemenea idee.
Unii oameni cred că după viaţa aceasta, sau poate după cîteva vieţi, sufletele umane vor fi „absorbite” în Dumnezeu. Dar cînd încearcă să explice ce înţeleg prin aceasta, ei par să creadă că absorbirea fiinţei noastre în Dumnezeu este la fel ca şi absorbirea unui lucru material în altul. Ei spun că este ca şi un strop de apă care se pierde în mare. Desigur, aceasta marchează sfîrşitul stropului de apă. Dacă acest lucru se întîmplă cu noi, atunci a fi absorbit înseamnă a înceta să exişti. Numai creştinii au o concepţie despre felul în care sufletele umane pot să fie asimilate în viaţa lui Dumnezeu şi totuşi să rămînă ele însele — de fapt, să fie cu mult mai mult decît înainte ele însele.

V-am atras atenţia că teologia este practică. Întregul scop pentru care existăm noi este să fim asimilaţi în viaţa lui Dumnezeu. Ideile greşite cu privire la viaţa aceea vor face mai dificil lucrul acesta. Şi acum, pentru cîteva minute, trebuie să vă cer să mă urmăriţi cu mare atenţie.
Ştiţi că în spaţiu vă puteţi mişca în trei direcţii — la stînga sau la dreapta, înainte sau înapoi, în sus sau în jos. Orice direcţie este una din aceste trei sau un compromis între ele. Ele sînt numite cele trei dimensiuni ale spaţiului. Observaţi următorul lucru. Dacă folosiţi o singură dimensiune, puteţi trage numai o linie dreaptă. Dacă folosiţi două dimensiuni, puteţi desena o figură: să zicem, un pătrat. Pătratul este alcătuit din patru linii drepte. Să mergem un pas mai departe. Dacă aveţi trei dimensiuni, puteţi construi ceea ce numim un corp solid: să zicem, un cub — ceva ca şi un zar sau ca şi o bucată de zahăr. Cubul este alcătuit din şase pătrate.
Înţelegeţi care este ideea? O lume cu o singură dimensiune ar fi o linie dreaptă. Într-o lume cu două dimensiuni continui să ai linii drepte, dar multe linii drepte alcătuiesc o figură plană. într-o lume cu trei dimensiuni, continui să ai figuri plane, dar multe asemenea figuri alcătuiesc un corp solid. Cu alte cuvinte, cu cît avansezi spre nivele mai reale şi mai complicate, nu renunţi la lucrurile pe care le-ai găsit la nivelele mai simple: continui să le ai, dar ele sînt combinate în moduri noi — în moduri pe care nu ţi le-ai fi putut imagina dacă ai fi cunoscut numai nivelele mai simple.
Modul în care creştinismul îl descrie pe Dumnezeu implică acelaşi principiu. Nivelul uman este un nivel simplu şi relativ fără conţinut. La nivelul uman, fiecare persoană este o fiinţă şi oricare două persoane sînt două fiinţe separate — întocmai cum într-o lume cu două dimensiuni (să zicem, o foaie de hîrtie) un pătrat este o figură şi oricare două pătrate sînt două figuri separate. în planul divin continui să găseşti personalităţi, dar aici le întîlneşti combinate în moduri noi, pe care noi, cei care nu trăim la nivelul acela, nu ni le putem imagina. în dimensiunea lui Dumnezeu, dacă putem spune astfel, întîlneşti o fiinţă care este trei Persoane şi totuşi rămîne o singură Fiinţă, la fel cum un cub este şase pătrate şi totuşi rămîne un singur cub. Desigur, noi nu ne putem imagina plenar o Fiinţă de felul acela: la fel cum, dacă noi am fi creaţi în aşa fel încît să percepem numai două dimensiuni ale spaţiului, nu ne-am putea imagina în mod adecvat un cub. Dar ne putem forma o idee vagă cu privire la această Fiinţă. Cînd facem aceasta, pentru prima oară în vieţile noastre, atunci obţinem o idee pozitivă, oricît de vagă ar fi ea, despre ceva suprapersonal — ceva mai mult decît o persoană. Este ceva ce nu ne-am fi putut închipui niciodată şi totuşi, ceva ce atunci cînd ne-a fost descris aproape că avem sentimentul că ar fi trebuit să ne putem imagina, deoarece se potriveşte atît de bine cu toate lucrurile pe care le cunoaştem deja.
Aţi putea întreba: „Dacă nu ne putem imagina o Fiinţă tri-Personală, ce rost are să vorbim despre ea?” Ei bine, n-are rost să vorbim despre ea. Important este însă să fim asimilaţi în acea viaţă tri-Personală, şi lucrul acesta poate începe oricînd — chiar acum, dacă vreţi.
Ce vreau să spun prin aceasta? Un creştin de rînd îngenunchează şi rosteşte o rugăciune. El încearcă să intre în contact cu Dumnezeu. Dar dacă el este creştin, el ştie că ceea ce-l determină să se roage este de asemenea Dumnezeu: am putea spune că Dumnezeu vorbeşte înăuntrul lui. Dar el ştie de asemenea că orice cunoaştere reală a lui Dumnezeu vine prin Cristos, Omul care a fost Dumnezeu — Cristos este alături de el, ajutîndu-1 să se roage, rugîndu-Se pentru el. înţelegeţi ce se întîmplă? Omul se roagă lui Dumnezeu — Dumnezeu este ţinta pe care încearcă să o atingă. Dumnezeu este de asemenea înăuntrul omului şi îl impulsionează — este puterea care îl motivează. Dumnezeu este de asemenea calea sau podul peste care este împins să treacă pentru a-şi atinge ţinta. În felul acesta, întreaga viaţă întreită a Fiinţei tri-Personale se desfăşoară în dormitorul acela obişnuit unde un om de rînd îşi rosteşte rugăciunile. Omul este atras într-un gen superior de viaţă — ceea ce eu numesc Zoe sau viaţă spirituală: el este atras în Dumnezeu, este atras de Dumnezeu, în timp ce rămîne totuşi el însuşi.
Aşa a început teologia. Oamenii ştiau deja despre Dumnezeu într-un mod vag. A venit apoi un om care a pretins că este Dumnezeu; nu a fost genul de om pe care-1 poţi socoti nebun. El i-a făcut pe oameni să creadă în El. Ei L-au întîlnit din nou după ce au văzut cum a fost omorît. Şi apoi, după ce au format o mică societate sau comunitate, ei L-au descoperit pe Dumnezeu şi înăuntrul lor: călăuzindu-i, făcîndu-i în stare să facă lucruri pe care nu le puteau face înainte. Şi cînd au analizat toate acestea, ei au văzut că au ajuns la definiţia creştină a Dumnezeului tri-personal.
Definiţia aceasta nu este ceva ce am născocit noi; teologia este, într-un sens, cunoaştere experimentală. Religiile simple sînt cele care sînt născocite. Cînd eu spun că este o cunoaştere experimentală „într-un sens”, vreau să spun prin aceasta că în anumite privinţe este ca şi celelalte ştiinţe experimentale, dar nu în toate privinţele. Dacă eşti un geolog care studiază roci, trebuie să te duci la roci şi să găseşti rocile. Iniţiativa este în totalitate de partea ta. Rocile nu pot să te ajute şi nici să te împiedice. Să presupunem însă că eşti un zoolog şi că vrei să fotografiezi animale sălbatice în cadrul lor natural. Lucrul acesta este diferit de studiul rocilor. Animalele sălbatice nu vor veni la tine: dar ele pot fugi de tine. Dacă nu stai foarte liniştit, ele vor fugi. începe să existe o fărîmă de iniţiativă de partea lor.
Să trecem la un nivel mai înalt. Să presupunem că vrei să cunoşti pe un om. Dacă el este hotărît să nu te lase, nu-1 vei putea cunoaşte. Trebuie să-i cîştigi încrederea. în cazul acesta, iniţiativa este împărţită în mod egal — este nevoie de doi oameni ca să realizeze o prietenie.
Cînd este vorba de a-L cunoaşte pe Dumnezeu, iniţiativa este de partea Lui. Dacă El nu Se revelează pe Sine, nimic din ce poţi face tu nu-ţi va permite să-L cunoşti. Şi, de fapt, El Se revelează unor oameni în mai mare măsură decît altora — nu pentru că ar avea favoriţi, ci pentru că Îi este imposibil să Se reveleze unui om ale cărui minte şi caracter sînt într-o stare nepotrivită. La fel cum lumina soarelui, deşi nu are favoriţi, nu poate fi reflectată de o oglindă prăfuită la fel de bine ca şi de o oglindă curată.
Am putea formula ideea aceasta în alt fel, spunînd că în timp ce în celelalte ştiinţe instrumentele pe care le foloseşti sînt exterioare omului (instrumente cum sînt microscoapele sau telescoapele), instrumentul prin care îl vezi pe Dumnezeu este întreaga ta fiinţă. Dacă eul omului nu este păstrat curat şi strălucitor, îl vei vedea pe Dumnezeu neclar — la fel cum ai vedea Luna dacă ai privi printr-un telescop murdar. Acesta este motivul pentru care popoarele sălbatice au religii sălbatice: ele s-au uitat la Dumnezeu prin lentile murdare.
Dumnezeu Se poate revela pe Sine aşa cum este în realitate numai unor oameni reali. Aceasta nu înseamnă doar oameni care sînt buni în mod individual, ci oameni care sînt uniţi într-un trup, iubindu-se unii pe alţii, ajutîndu-se unii pe alţii, arătîndu-L pe Dumnezeu unii altora. Aşa a intenţionat Dumnezeu să fie omenirea; ca şi cîntăreţii dintr-o orchestră, ca şi organele dintr-un trup.
În consecinţă, singurul instrument cu adevărat adecvat pentru a învăţa despre Dumnezeu este întreaga comunitate creştină, aşteptîndu-L unită. Comunitatea creştină este, ca să zicem aşa, echipamentul tehnic pentru această ştiinţă — echipamentul de laborator. Acesta este motivul pentru care toţi aceşti oameni, care la fiecare cîţiva ani vin cu un patent de religie simplificată ca să înlocuiască tradiţia creştină, nu fac decît să-şi irosească timpul. La fel ca şi un om care, deşi nu are nici un instrument în afară de un binoclu vechi, încearcă să-i contrazică pe toţi astronomii. Poate că el este deştept — s-ar putea să fie mai deştept decît unii astronomi adevăraţi, dar el nu îşi acordă nici o şansă. Peste doi ani toată lumea va fi uitat complet de el, dar adevărata ştiinţă continuă să progreseze.

Dacă creştinismul ar fi ceva născocit de noi, este cert că l-am putea face mai uşor. Dar nu este. În ceea ce priveşte simplitatea, noi nu putem concura cu oamenii care inventează religii. Cum am putea să concurăm cu ei? Noi avem de-a face cu un Fapt real. Bineînţeles că oricine poate născoci o religie simplă, dacă nu are fapte reale de care trebuie să ţină seama.

CLICK AICI CA SĂ DOWNLOADAŢI ÎN ÎNTREGIME,
FILMUL „UN LUTHER AL ROMÂNIEI”