C.S. LEWIS – CE CRED CREŞTINII ? CONCLUZIE PRACTICĂ

Aş dori să evoc memoria regretatului poet şi blogger evanghelic IONATAN PIROŞCA care prin dăruirea şi bunătatea sa, a permis accesul publicului internaut la o lucrare de referinţă a marelui apologet CLIVE STAPLES LEWIS (1898-1963) o lucrare excepţională numită MERE CHRISTIANITY (CREŞTINISM PUR ŞI SIMPLU) Am considerat că este de datoria mea morală să preiau acest material de pe Internet şi să-l public pe blogul meu, deoarece POPORUL ROMÂN TREBUIE SĂ CITEASCĂ ACEASTĂ CARTE EXCEPŢIONALĂ ce nu trebuie să lipsească din casele românilor ! Poporul român trebuie să respingă cu fermitate toate non-valorile şi trebuie să contracareze fenomenele de degradare valorică care iau o amploare din ce în ce mai mare, telenovelizând, manelizând şi ferentarizând din ce în ce mai mult spaţiul cultural şi spiritual al României ! Trebuie să contribuim fiecare dintre noi la purificarea şi la valorizarea societăţii româneşti, în această direcţie, încadrându-se şi decizia mea de a-l face cunoscut, românilor, pe un om extraordinar care a avut neşansa să treacă în veşnicie EXACT în ziua asasinării preşedintelui american Kennedy (22 noiembrie 1963), moartea lui fiind umbrită din nefericire de acel eveniment cu puternice rezonanţe mediatice !
Ziarele s-au vândut mult mai bine dacă au scris despre moartea lui Kennedy, decât dacă ar fi scris mai mult despre moartea şi mai ales despre opera reputatului profesor universitar C.S. LEWIS !

Domnul să mângâie familia îndurerată a lui Ionatan Piroşca care a trecut în veşnicie la numai 52 de ani. Mulţumim, Ionatan, pentru tot ce ai făcut pentru proclamarea Evangheliei. Să ne revedem cu bine în Împărăţia lui Dumnezeu!

CARTEA „CREŞTINISM PUR ŞI SIMPLU” – C.S. LEWIS, POATE FI CUMPĂRATĂ AICI LA EDITURA HUMANITAS !

De la data când a fost prima dată publicată (1941) şi până astăzi, cartea aceasta s-a vândut în multe exemplare şi le-a slujit multor intelectuali drept călăuză pentru întoarcerea la o credinţă vie şi mântuitoare în Dumnezeu.
Citiţi-o şi nu veţi regreta !

CE CRED CREŞTINII?

1. CONCEPŢII RIVALE DESPRE DUMNEZEU

Mi s-a cerut să vă spun ce cred creştinii şi am să încep prin a vă spune un lucru pe care creştinii nu trebuie să-1 creadă. Dacă eşti creştin, nu trebuie să crezi că toate celelalte religii sînt pur şi simplu greşite în totalitate. Dacă eşti ateu, trebuie să crezi că ideea centrală din toate religiile lumii este pur şi simplu o imensă greşeală. Dacă eşti creştin, ai libertatea să crezi că toate aceste religii, chiar şi cele mai bizare, conţin cel puţin un sîmbure de adevăr. Cînd eu am fost ateu, a trebuit să încerc să mă conving pe mine însumi că majoritatea oamenilor au greşit întotdeauna cu privire la problema cea mai importantă pentru ei; cînd am devenit creştin, am putut adopta o concepţie mai liberală. Desigur, a fi creştin înseamnă să crezi că acolo unde creştinii se deosebesc de celelalte religii, creştinismul are dreptate şi ceilalţi greşesc. La fel ca şi în aritmetică — nu există decît un singur răspuns corect la o adunare, şi toate celelalte răspunsuri sînt greşite, dar unele dintre răspunsurile greşite sînt mai aproape de adevăr decît altele.

Prima mare împărţire a omenirii este într-o „majoritate”, cei care cred într-un Dumnezeu oarecare sau în zei, şi o „minoritate”, cei care nu cred. În privinţa aceasta, creştinismul face parte din rîndurile majorităţii — situîndu-se pe aceeaşi linie cu grecii şi romanii antici, cu sălbaticii moderni, cu stoicii, platonicii, hinduşii, mahomedanii etc, şi se opune materialismului vest-european modern.

Trec acum la următoarea mare împărţire. Oamenii care cred în Dumnezeu pot fi împărţiţi potrivit cu felul de Dumnezeu în care cred. Există două idei diferite cu privire la acest subiect. Una dintre ele este ideea că El este mai presus de bine şi rău. Noi, oamenii, spunem că un lucru este bun şi altul este rău. Dar după părerea unora, acesta este doar un punct de vedere uman. Oamenii aceştia spun că pe măsură ce devii mai înţelept, eşti mai puţin înclinat să spui că ceva este bun sau rău şi vei înţelege cu atît mai limpede că orice lucru este bun într-o privinţă şi rău în alta şi că nimic nu ar fi putut fi altfel. În consecinţă, oamenii aceştia cred că mult înainte de a ajunge la punctul de vedere divin, această distincţie trebuie să dispară cu totul. Cancerul îl categorisim drept rău, spun ei, deoarece îl ucide pe om; dar ai putea să spui şi că un chirurg de succes este rău, deoarece el ucide cancerul, totul depinde de punctul de vedere din care priveşti lucrurile.

Cealaltă idee, opusă primeia, este că Dumnezeu este cu desăvîrşire „bun” sau „drept”, un Dumnezeu care se situează pe o anumită poziţie, care iubeşte dragostea şi urăşte ura, care vrea ca noi să ne comportăm într-un anumit fei şi nu în altul. Prima dintre aceste concepţii — care-L consideră pe Dumnezeu mai presus de bine şi rău — este numită panteism. A fost o idee susţinută de marele filozof german Hegel şi, din cîte înţeleg eu, a fost susţinută şi de hinduşi. Cealaltă concepţie este susţinută de evrei, mahomedani şi creştini.

Alături de această diferenţă majoră între panteism şi ideea creştină despre Dumnezeu, mai este de obicei încă una. Panteiştii cred de obicei că, într-un fel, Dumnezeu însufleţeşte universul la fel cum tu însufleţeşti propriul tău trup, că universul aproape că este Dumnezeu, aşa încît dacă nu ar exista universul, nu ar exista nici Dumnezeu şi că tot ce există în univers este o parte din Dumnezeu. Ideea creştină este complet diferită. Creştinii cred că Dumnezeu a inventat şi a creat universul, la fel cum un om creează un tablou sau cum compune o melodie. Pictorul nu este o pictură şi el nu moare atunci cînd pictura lui este distrusă. Aţi putea spune: „El a pus o mare parte din sine în acel tablou”, dar aceasta nu înseamnă decît că toată frumuseţea şi atractivitatea tabloului s-a născut în capul pictorului. Arta lui nu este în tablou în acelaşi fel în care este în gîndirea sau în mîinile lui. Aş vrea să înţelegeţi cum această diferenţă între panteişti şi creştini este legată de cealaltă. Dacă nu iei în serios distincţia dintre bine şi rău, atunci este uşor să spui că tot ce se află în lumea aceasta este o parte din Dumnezeu. Bineînţeles însă că dacă socoteşti că unele lucruri sînt cu adevărat rele şi că Dumnezeu este cu adevărat bun, nu poţi face afirmaţii de felul celor de mai sus. Trebuie să crezi că Dumnezeu este separat de lume şi că anumite lucruri pe care le vedem în lume sînt contrare voinţei Lui.

Cînd este confruntat cu cancerul sau cu o mocirlă, panteistul poate spune: „Dacă ai putea vedea lucrul acesta din perspectiva divină, ţi-ai da seama că şi lucrul acesta este Dumnezeu”. Creştinul răspunde: „Nu spune asemenea absurdităţi”. Creştinismul este o religie luptătoare. Creştinismul crede că Dumnezeu a făcut lumea — că spaţiul şi timpul, căldura şi frigul, toate culorile şi gusturile, toate animalele şi plantele, sînt lucruri pe care Dumnezeu „le-a născocit în gîndirea Sa”, aşa cum un om născoceşte o poveste. Dar creştinismul crede de asemenea că o mulţime de lucruri s-au stricat în lumea pe care a făcut-o Dumnezeu şi crede că Dumnezeu insistă, şi insistă cu multă energie, ca noi să îndreptăm acele lucruri.

Desigur, aceasta ridică o întrebare foarte dificilă. Dacă lumea a fost făcută de un Dumnezeu bun, de ce s-a stricat lumea atît de mult? Multă vreme eu am refuzat să ascult răspunsurile creştinilor la această întrebare, deoarece am avut sentimentul că „orice aţi spune şi oricît de ingenioase ar fi răspunsurile voastre, oare nu este mult mai simplu şi mai uşor să spui că lumea nu a fost creată de o forţă inteligentă? Oare nu sînt toate argumentele voastre o încercare complicată de a evita răspunsul evident?” Dar aceasta mi-a pus o altă problemă dificilă.

Argumentul meu împotriva existenţei lui Dumnezeu a fost că universul părea crud şi nedrept. Dar de unde am eu ideea aceasta de “drept” şi “nedrept”? Un om nu spune că o linie este strîmbă decît dacă are o idee oarecare ce înseamnă o linie dreaptă. Cu ce am comparat eu universul atunci cînd am spus că este nedrept? Dacă toate lucrurile sînt rele şi fără sens, de la A la Z, de ce eu, care ar trebui să fac parte din ele, descopăr că am o reacţie atît de violentă împotriva lor? Omul se simte ud atunci cînd cade în apă, pentru că omul nu este un animal acvatic: peştele nu s-ar simţi ud. Desigur, aş fi putut renunţa la ideea mea de dreptate spunînd că nu era decît o idee personală. Dar dacă am făcut aşa, întregul meu argument împotriva lui Dumnezeu s-a prăbuşit — pentru că argumentul se baza pe afirmaţia că lumea este cu adevărat nedreaptă, nu doar că lumea se întîmplă să nu fie pe placul capriciilor mele personale. Astfel, în însăşi încercarea de a dovedi că Dumnezeu nu există — cu alte cuvinte, în încercarea de a dovedi că întreaga realitate este lipsită de sens — m-am văzut forţat să presupun că o parte a realităţii — şi anume, ideea mea de dreptate — are sens. în consecinţă, ateismul se dovedeşte a fi prea simplu. Dacă întregul univers ar fi lipsit de sens, noi n-ar fi trebuit să descoperim niciodată că nu are sens, la fel cum, dacă nu ar exista lumină în univers şi, prin urmare, nu ar exista făpturi cu ochi, noi nu ne-am da seama niciodată că este întuneric. Întunericul ar fi lipsit de sens.

2. INVAZIA

Aşadar, ateismul este prea simplu. Vă voi mai spune încă o concepţie care este prea simplă. Este concepţia pe care eu o numesc „creştinism diluat”, concepţia care afirmă pur şi simplu că există un Dumnezeu în cer şi că totul este în ordine — lăsînd afară toate doctrinele dificile şi înfricoşătoare despre păcat, despre iad, despre diavol şi despre mîntuire. Amîndouă acestea sînt filozofii copilăreşti.

Nu foloseşte la nimic să vrei o religie simplă. La urma urmei, lucrurile reale nu sînt simple. Ele par simple, dar nu sînt. Masa la care stau pare simplă: dar cere-i unui savant să-ţi spună din ce este făcută ea de fapt — să-ţi spună totul despre atomi şi despre modul în care undele luminoase sînt reflectate de ei şi ajung la ochii mei, despre ce se întîmplă în nervul optic şi în creier — şi, desigur, vei descoperi că ceea ce numim noi „a vedea o masă” te duce într-o lume de mistere şi de complicaţii, cărora cu greu le poţi da de capăt. Când un copil rosteşte o rugăciune copilărească, pare simplu. Şi dacă te mulţumeşti să te opreşti aici, e bine. Dar dacă nu eşti mulţumit — şi de obicei lumea modernă nu este mulţumită — dacă vrei să continui şi să afli ce se întîmplă cu adevărat — atunci trebuie să fii pregătit pentru ceva dificil. Dacă cerem ceva mai mult decît simplitate, este absurd să ne plîngem că lucrul acela nu este simplu.

Foarte adesea însă această procedură stupidă este adoptată de oameni care nu sînt stupizi, dar care, în mod conştient sau inconştient, vor să distrugă creştinismul. Asemenea oameni elaborează o versiune de creştinism potrivită pentru un copil de şase ani şi fac din ea obiectul atacului lor. Cînd încerci să le explici doctrina creştină aşa cum este ea susţinută de un adult educat, ei se plîng că le încurci gîndurile, că totul este prea complicat şi că dacă ar exista cu adevărat un Dumnezeu, este sigur că El ar fi făcut religia „simplă”, deoarece simplitatea este frumoasă etc. Trebuie să fii cu ochii în patru cu asemenea oameni, deoarece ei îşi schimbă poziţia în fiecare clipă şi nu fac decît să-ţi irosească timpul. Observaţi, de asemenea, ideea lor că Dumnezeu ar fi trebuit „să facă religia simplă”: ca şi cum „religia” ar fi ceva inventat de Dumnezeu, şi nu o expunere a anumitor realităţi nealterabile cu privire la natura Lui.

În afară de faptul că este complicată, potrivit cu experienţa mea, realitatea este neobişnuit de ciudată. Nu este simplă, nu este evidentă, nu este ceea ce te aştepţi. De exemplu, cînd ai înţeles că pămîntul şi celelalte planete se învîrt în jurul soarelui, te-ai aştepta ca toate celelalte planete să fie făcute aşa încît să se potrivească — să zicem, toate la distanţe egale una de alta, sau la distanţe care să crească succesiv, sau toate planetele să fie de aceeaşi mărime, sau să fie mai mici sau mai mari pe măsură ce te îndepărtezi de soare. În realitate însă observi că nu este nici o regularitate şi nici o logică (pe care să o putem percepe) cu privire la mărimile lor sau la distanţele dintre ele; unele au un satelit natural, una are patru, una are doi, unele nu au nici unul şi una are un inel.

Realitatea, de fapt, este de obicei ceva ce nu ai fi putut născoci. Acesta este unul dintre motivele pentru care eu cred în creştinism. Este o religie pe care nu ai fi putut-o născoci. Dacă el ne-ar fi oferit genul de univers la care ne-am aşteptat dintotdeauna, ar trebui să am sentimentul că am născocit-o noi. În realitate însă nu este genul de lucru pe care cineva să-1 poată născoci. Are tocmai acea întorsătură ciudată pe care o au lucrurile reale. De aceea, să dăm la o parte toate aceste filozofii copilăreşti — aceste răspunsuri suprasimplificate. Problema nu este simplă şi nici răspunsul nu va fi simplu.

Care este problema? Un univers care conţine multe lucruri care sînt evident rele şi aparent fără sens, dar care conţine şi creaturi cum sîntem noi, creaturi care ştiu ce este rău şi ce nu are sens. Există numai două concepţii care iau în considerare toate faptele reale. Una este concepţia creştină că aceasta este o lume bună care s-a stricat, dar mai reţine în memorie ce ar fi trebuit să fie. Cealaltă concepţie este numită dualism. Dualismul este credinţa că îndărătul oricărui lucru există două forţe egale şi independente, una dintre ele bună şi cealaltă rea, şi că universul acesta este cîmpul de bătaie în care ele duc această luptă nesfirşită. Personal eu cred că, după creştinism, dualismul este cel mai omenesc şi mai inteligent crez în circulaţie. El are însă o deficienţă.

Cele două forţe sau spirite sau zei — forţa bună şi cea rea — se presupune că sînt independente. Amîndouă există din eternitate. Nici una dintre ele nu a creat-o pe cealaltă, nici una dintre ele nu are un drept mai mare decît cealaltă să se numească pe sine Dumnezeu. Se presupune că fiecare se consideră pe sine bună şi crede că cealaltă forţă este rea. Uneia dintre ele îi place ura şi cruzimea, celeilalte îi place dragostea şi mila, şi fiecare îşi apără concepţia sa. La ce ne referim noi cînd spunem că una dintre ele este Forţa Bună şi cealaltă este Forţa Rea? Fie că noi spunem doar că se întîmplă să o preferăm pe una dintre ele — aşa cum preferi berea faţă de vin — fie că afirmăm că, indiferent ce cred cele două forţe despre ele însele şi indiferent ce se întîmplă să ne placă nouă oamenilor la un moment dat, una dintre aceste Forţe greşeşte de fapt cînd se consideră pe sine bună. Acum, dacă noi spunem doar că se întîmplă să o preferăm pe prima, trebuie să încetăm să mai vorbim despre bine şi rău, pentru că binele este ceea ce ar trebui să preferi, indiferent dacă îţi convine sau nu la un moment dat. Dacă „a fi bun” ar însemna doar a fi de partea care se întîmplă să-ţi convină, fără vreun motiv real, binele nu ar merita să fie numit bine. De aceea, trebuie să spunem că una dintre cele două forţe este de fapt rea şi că cealaltă este de fapt bună.

Dar în momentul în care spui aceasta, tu pui în univers un al treilea lucru în afară de cele două Forţe: o lege sau un standard sau o regulă cu privire la bine, la care una dintre forţe se conformează, în timp ce cealaltă nu se conformează. Dar întrucît cele două forţe sînt judecate prin prisma acestui standard, acest standard, sau Fiinţa care 1-a creat, este mai vechi decît cele două şi le este superioară, şi această Fiinţă va fi adevăratul Dumnezeu. De fapt, ceea ce am spus cînd ani afirmat că una dintre ele este bună, iar cealaltă rea, înseamnă că una dintre ele este într-o relaţie corectă cu Dumnezeul real şi suprem, iar cealaltă este într-o relaţie greşită cu El.

Aceeaşi idee poate fi exprimată într-un mod diferit. Dacă dualismul este corect, atunci Forţa rea trebuie să fie o fiinţă căreia îi place răul de dragul răului. Dar în realitate noi nu am întîlnit pe nimeni căruia să-i placă răul put şi simplu pentru că este rău. Lucrul care se apropie cel mai mult de aceasta este cruzimea. Dar în viaţa de toate zilele oamenii sînt cruzi pentru unul din două motive — fie pentru că sînt sadici, adică, pentru că au o pervertire sexuală care face din cruzime un prilej de plăcere senzuală pentru ei, fie pentru că pot obţine ceva prin cruzime — bani, putere sau siguranţă. Dar plăcerea, banii, puterea şi siguranţa sînt toate lucruri bune în ele însele. Răul constă în a le urmări prinţi-o metodă greşită, într-un mod greşit sau prea mult. Bineînţeles, nu vreau să spun că oamenii care fac asemenea lucruri nu sînt deznădăjduit de răi. Vreau să spun că răutatea, cînd o analizezi, se dovedeşte a fi urmărirea unui bine pe o cale greşită. Poţi fi bun doar de dragul bunătăţii; nu poţi fi rău doar de dragul răutăţii. Poţi face un bine atunci cînd nu te simţi înclinat să faci bine şi cînd nu îţi face nici o plăcere, dar faci binele pur şi simplu pentru că binele este drept să-l faci; dar nimeni nu a făcut vreodată un fapt crud pur şi simplu pentru că cruzimea este rea — a făcut ceva crud numai pentru că cruzimea i-a dat plăcere sau i-a adus un folos oarecare.

Cu alte cuvinte, răul nu poate reuşi nici măcar să fie rău în acelaşi fel în care binele este bun. Binele este, aşa-zicînd, el însuşi; răul este un bine pervertit. Şi mai întîi trebuie să existe ceva bun, înainte ca să poată fi pervertit. Am spus că sadismul este o pervertire sexuală; dar înainte de a vorbi despre pervertire, trebuie să ai ideea sexualităţii normale; şi îţi poţi da seama care este pervertirea, deoarece poţi explica pervertirea pe baza a ce este normal, dar nu poţi explica normalul pe baza pervertirii. Decurge de aici că Forţa Rea, care se presupune că este pe picior de egalitate cu Forţa Bună, şi care iubeşte răul la fel cum Forţa Bună iubeşte binele, este doar o nălucă. Pentru ca să fie rea, această forţă trebuie să fi avut lucruri bune pe care să vrea să le urmărească într-un mod greşit; trebuie să fi avut impulsuri bune la început, impulsuri pe care să le poată perverti. Dar dacă această forţă este rea, ea nu-şi poate genera sieşi nici lucruri bune pe care să le dorească şi nici impulsuri bune pe care să le pervertească. Trebuie să primească amîndouă acestea de la Forţa Bună. Dacă aşa stau lucrurile, Forţa Rea nu este independentă. Ea face parte din lumea Forţei Bune: fie că a fost creată de Forţa Bună, fie că amîndouă au fost create de o forţă superioară lor.

Putem explica lucrul acesta mai simplu. Pentru a fi rea, Forţa Rea trebuie să existe şi să aibă inteligenţă şi voinţă. Dar existenţa, inteligenţa şi voinţa sînt bune în sine. Prin urmare, Forţa Rea trebuie să le obţină de la Forţa Bună: chiar şi pentru a fi rea, ea trebuie să împrumute sau să fure ceva de la oponenta ei. Începeţi acum să înţelegeţi de ce creştinismul a spus întotdeauna că diavolul este un înger căzut? Aceasta nu este doar o poveste pentru copii. Este recunoaşterea reală a faptului că răul este un parazit, nu un lucru originar. Energiile care îi permit răului să existe sînt energii care i-au fost date de Forţa Bună. Toate lucrurile care îi permit unui om rău să fie într-adevăr rău sînt lucruri bune în sine — hotărîrea, dibăcia, înfăţişarea plăcută, existenţa în sine. Acesta este motivul pentru care dualismul, într-un sens strict, nu este o idee valabilă.

Eu recunosc de bunăvoie că adevăratul creştinism (spre deosebire de „creştinismul diluat”) se apropie de dualism mai mult decît cred oamenii. Unul dintre lucrurile care m-au surprins cînd am citit pentru prima dată cu atenţie Noul Testament a fost că acesta vorbeşte atît de mult despre Forţa întunecată din univers — un spirit rău puternic, despre care se crede că este Forţa care cauzează moartea, boala şi păcatul. Diferenţa este că creştinismul crede că această Forţă întunecată a fost creată de Dumnezeu şi că a fost bună atunci cînd a fost creată, dar s-a pervertit. Creştinismul este de acord cu dualismul în privinţa faptului că în univers are loc un război, dar nu consideră că acesta este un război între forţe independente. Creştinismul consideră că acesta este un război civil, o rebeliune, şi că noi trăim într-o parte a universului care este ocupată de rebel.

Teritoriu ocupat de duşman — iată ce este lumea aceasta. Creştinismul este istorisirea modului în care a coborît aici regele de drept — am putea spune că a coborît deghizat — şi acum El ne cheamă pe toţi să luăm parte la o mare campanie de sabotaj. Cînd te duci la biserică, tu dai de fapt ascultare unor mesaje secrete de la prietenii noştri: acesta este motivul pentru care duşmanul este atît de dornic să ne oprească să mergem. El ne opreşte folosindu-se de prejudecăţile noastre, de lenea noastră şi de snobismul nostru intelectual. Ştiu că cineva mă poate întreba: „Ai intenţia, în vremea aceasta, să-1 reintroduci pe vechiul nostru prieten, diavolul — cu copite şi cu coarne cu tot?” Ei bine, nu ştiu ce legătură are „vremea aceasta” cu problema. Şi nici copitele şi coarnele. Dar în celelalte privinţe răspunsul meu este: „Da, intenţionez să o fac”. Eu nu am pretenţia că aş cunoaşte ceva despre înfăţişarea lui personală. Dacă cineva vrea cu adevărat să-1 cunoască mai bine, eu i-aş spune acelei persoane: „Nu-ţi face probleme. Dacă vrei cu adevărat să-1 cunoşti, îl vei cunoaşte. Dacă îţi va face plăcere cînd îl vei cunoaşte, aceasta este cu totul altă problemă”.

3. ALTERNATIVA ŞOCANTĂ

Prin urmare, creştinii cred că o forţă rea s-a instalat în prezent pe sine ca şi Prinţ al lumii acesteia. Desigur, lucrul acesta dă naştere la probleme. Este această stare de lucruri conformă cu voia lui Dumnezeu sau nu? Dacă este, atunci Dumnezeu este un Dumnezeu ciudat, vei spune; dacă nu este, cum poate să se întîmple ceva contrar voinţei unei fiinţe cu putere absolută?

Orice persoană care are autoritate ştie cum un lucru poate să fie conform cu voia sa într-un sens şi să nu se conformeze ei în alt sens. Poate fi foarte firesc ca o mamă să le spună copiilor ei: „Nu am să mai vin în fiecare seară să vă oblig să faceţi ordine în camera de studiu. Trebuie să învăţaţi să menţineţi ordinea din proprie iniţiativă”. După aceea, într-o seară merge în cameră şi găseşte ursuleţul, călimara de cerneală şi cartea de franceză aruncate în cămin. Starea aceasta de lucruri este împotriva voinţei ei. Ea ar prefera ca toţi copiii să fie ordonaţi. Pe de altă parte, tocmai voinţa ei este cea care le-a dat copiilor libertatea să fie dezordonaţi. Aceeaşi stare de lucruri ia naştere în orice regiment, organizaţie sau şcoală. Faci ca un lucru să fie voluntar, şi după aceea vezi că jumătate dintre oameni nu-1 fac. Nu este ceea ce ai vrut tu, dar voinţa ta l-a făcut posibil.

Probabil că la fel stau lucrurile şi în univers. Dumnezeu a creat lucruri care au avut voinţă liberă. Aceasta înseamnă creaturi care pot alege binele sau răul. Unii oameni cred că ei îşi pot imagina o creatură care să fie liberă, dar care să nu aibă posibilitatea să facă răul; eu nu-mi pot imagina aşa ceva. Dacă un lucru este liber să fie bun, atunci este liber şi să fie rău. Voinţa liberă este cea care a făcut posibil răul. Dacă este aşa, de ce le-a. dat Dumnezeu voinţă liberă acestor creaturi? Deoarece voinţa liberă, deşi face posibil răul, este de asemenea singurul lucru care face posibilă o dragoste, o bunătate sau o bucurie pe care merită să le ai. O lume de roboţi — de creaturi care funcţionează ca nişte maşini — nu merită să fie creată. Fericirea pe care Dumnezeu a conceput-o pentru creaturile Sale superioare este fericirea de a fi unite cu El şi unele cu altele de bunăvoie şi libere într-un extaz al dragostei şi desfătării în comparaţie cu care cea mai fermecătoare iubire dintre un bărbat şi o femeie de pe pămînt este doar o vorbă goală. Pentru aceasta creaturile trebuie să fie libere.

Desigur, Dumnezeu a ştiut ce s-ar putea întîmpla dacă ele şi-ar folosi în mod greşit libertatea: se pare că El a considerat că merită să-Şi ia acest risc. Poate că noi ne simţim înclinaţi să nu fim de acord cu El. Dar există o dificultate în a nu fi de acord cu Dumnezeu. El este sursa din care vine toată puterea noastră de gîndire: nu se poate ca tu să ai dreptate şi El să greşească, după cum nu se poate ca un rîu să se înalţe mai sus decît izvorul său. Cînd ÎI contrazici pe Dumnezeu, tu contrazici însăşi forţa care te face în stare să contrazici: este ca şi cum ţi-ai tăia singur creanga de sub picioare. Dacă Dumnezeu consideră că această stare de război din univers este un preţ care merită să fie plătit pentru voinţa liberă — că merită să creeze o lume vie în care creaturile pot face bine sau rău şi în care se poate petrece ceva cu adevărat important, în loc să creeze o lume care se mişcă numai atunci cînd trage El sforile — putem crede şi noi că este un preţ care merită să fie plătit.

Cînd vom înţelege cum stau lucrurile cu voinţa liberă, ne vom da seama cît de absurd este să punem întrebarea pe care mi-a pus-o cineva odată: „De ce a făcut Dumnezeu o făptură dintr-un material atît de prost încît s-a stricat?” Cu cît este mai bun materialul din care este făcută o făptură — cu cît este făptura mai inteligentă, mai puternică şi mai liberă — cu atît va fi mai bună dacă alege binele, şi tot cu atît va fi mai rea dacă alege răul. O vacă nu poate fi foarte bună sau foarte rea; un cîine poate fi mai bun sau mai rău; un copil poate fi mai bun, dar şi mai rău; un om obişnuit poate fi bun sau rău într-o măsură şi mai mare; un geniu, şi mai mult; un spirit supraomenesc poate fi cel mai bun — sau cel mai rău — dintre toţi.

Cînd a ajuns Forţa Întunecată să fie rea? Nu încape îndoială că aici avem o întrebare la care fiinţele umane nu pot da un răspuns sigur. Totuşi, putem face o presupunere logică (şi tradiţională), bazată pe experienţa noastră în ceea ce priveşte răul. În momentul în care ai o personalitate, există posibilitatea să te pui pe tine însuţi mai presus de orice — să doreşti să fii centrul — să doreşti, de fapt, să fii Dumnezeu. Acesta a fost păcatul lui Satan şi acest păcat i-a învăţat el pe oameni să-1 comită. Unii cred că păcatul care a dus la căderea omului a avut legătură cu sexul, dar părerea aceasta este greşită.

(Istorisirea din cartea Genesa sugerează dimpotrivă că o oarecare corupere a naturii noastre sexuale a urmat după cădere şi a fost rezultatul ei, nicidecum cauza ei.) Ideea pe care Satan a strecurat-o în minţiie strămoşilor noştri a fost că ei ar putea fi „ca Dumnezeu” — că ar putea exista în mod independent, ca şi cum s-ar fi creat ei înşişi — că ar putea fi stăpîni pe soarta lor — că ar putea inventa un gen de fericire pentru ei înşişi în afara lui Dumnezeu şi despărţiţi de El. Din încercarea aceea fără sorţi de izbîndă a provenit tot ceea ce noi numim istorie umană — bani, sărăcie, ambiţie, război, prostituţie, clase sociale, imperii, sclavie — povestea lungă şi înfiorătoare a încercării omului de a găsi altceva decît pe Dumnezeu care să-1 facă fericit.

Motivul pentru care această încercare nu poate reuşi este următorul: Dumnezeu ne-a creat; El ne-a inventat aşa cum un om inventează o maşină. Maşina este făcută să funcţioneze cu benzină, şi nu va funcţiona în mod adecvat cu nimic altceva. Dumnezeu a proiectat maşinăria umană în aşa fel încît să funcţioneze cu Dumnezeu. El însuşi este combustibilul pe care spiritele noastre au fost menite să-1 consume, sau hrana cu care spiritele noastre au fost menite să se hrănească. Nu există nici un alt combustibil. Tocmai de aceea nu are nici un sens să-I cerem lui Dumnezeu să ne facă fericiţi pe calea noastră proprie, fără să ne batem capul cu religia. Dumnezeu nu ne poate da fericire şi pace fără să ni Se dea pe Sine, deoarece aşa ceva nu se poate. Nu există fericire şi pace fără El.

Acesta este secretul istoriei. Se consumă energii fantastice — sînt clădite civilizaţii — sînt concepute instituţii excelente; dar de fiecare dată se strică ceva. O deficienţă fatală face întotdeauna ca oameni egoişti şi cruzi să ajungă la vîrf şi totul alunecă iarăşi în mizerie şi ruină. De fapt, maşina se defectează. Pare să pornească bine şi merge cîţiva metri, dar după aceea se defectează. Oamenii încearcă să o facă să funcţioneze cu un combustibil nepotrivit. Iată ce ne-a făcut Satan nouă oamenilor.

Ce a făcut Dumnezeu? Mai întîi de toate El ne-a lăsat conştiinţa, sentimentul binelui şi răului: în tot cursul istoriei au fost oameni care au încercat (unii au încercat din răsputeri) să asculte de ea. Nici unul dintre ei nu a reuşit în totul. În al doilea rînd, El le-a trimis oamenilor ceea ce eu numesc visuri bune: eu înţeleg prin aceasta acele povestiri ciudate risipite în toate religiile păgîne cu privire la un Dumnezeu care moare şi care învie din nou şi care, prin moartea sa, într-un fel oarecare a dat o viaţă nouă oamenilor. În al treilea rînd, El a ales un anumit popor şi a petrecut cîteva sute de ani ca să întipărească în gîndirea lor ce fel de Dumnezeu este El — că există un singur Dumnezeu şi că pe El îl interesează conduita corectă a poporului. Poporul acesta a fost poporul evreu, şi Vechiul Testament ne dă o relatare a procesului de modelare a lor.

Acum urmează adevăratul şoc. În mijlocul acestor evrei apare dintr-o dată un om care vorbeşte de parcă El ar fi Dumnezeu. El are pretenţia că poate ierta păcatele. El spune că a existat dintotdeauna. El spune că va veni să judece lumea la sfîrşitul vremii. Trebuie să clarificăm cîteva lucruri. Între panteişti, cum sînt indienii, oricine poate spune că face parte din Dumnezeu sau că este una cu Dumnezeu: nu ar fi nimic neobişnuit în afirmaţia aceasta. Dar omul acesta, întrucît era evreu, nu putea să vorbească despre un asemenea Dumnezeu [panteist]. Dumnezeu, în limbajul evreilor, însemna o Fiinţă în afara lumii pe care El a creat-o şi care este infinit de deosebit de orice altceva. Cînd ai înţeles lucrul acesta, îţi dai seama că ceea ce a spus omul acesta a fost pur şi simplu cel mai şocant lucru care a fost rostit vreodată de buzele omeneşti.

O parte a acestei afirmaţii tinde să se strecoare neobservată deoarece am auzit-o atît de des încît nu mai înţelegem ce înseamnă. Mă refer la afirmaţia că El iartă păcatele: orice păcate. Afară de cazul că vorbitorul este Dumnezeu, lucrul acesta este atît de fără noimă încît este hilar. Noi putem înţelege modul în care un om iartă jignirile care i-au fost aduse lui. Mă calci pe bătătură, şi eu te iert; îmi furi banii, şi eu te iert. Dar ce am putea crede despre un om care, fără să fie el însuşi jefuit sau călcat pe bătătură, spune că te-a iertat pentru că i-ai călcat pe alţii pe bătătură sau pentru că le-ai furat banii? Demenţă prostească este cea mai blîndă descriere pe care am putea-o da unei asemenea purtări. Totuşi, tocmai acesta este lucrul pe care 1-a făcut Isus. El le-a spus oamenilor că păcatele lor sînt iertate şi nu S-a consultat, niciodată cu ceilalţi oameni pe care, fără îndoială, păcatele lor i-au afectat. El nu a ezitat să se poarte de parcă ar fi fost partea cea mai preocupată, persoana care a fost ofensată în toate ofensele. Lucrul acesta are sens numai dacă El a fost cu adevărat Dumnezeul ale cărui legi au fost călcâie şi a cărui dragoste a fost rănită în orice păcat. În gura oricărui vorbitor care nu este Dumnezeu, aceste cuvinte ar fi implicat ceea ce eu socotesc doar o prostie şi o îngîmfare neegalată de nici un alt personaj din istorie.

Totuşi (şi acest lucru este ciudat şi semnificativ), nici măcar duşmanii Lui, cînd citesc Evangheliile, nu au impresia de prostie sau de îngîmfare. Cu atît mai puţin au asemenea impresii cititorii lipsiţi de prejudecăţi. Cristos a spus că El este „blînd şi smerit”, şi noi îl credem, fără să observăm că, dacă El nu ar fi decît un simplu om, blîndeţea şi umilinţa ar fî ultimele caracteristici pe care le-am putea atribui unora dintre afirmaţiile Lui.

Încerc aici să împiedic pe oricine să spună lucrul acela cu totul absurd pe care oamenii îl spun deseori despre El: „Sînt gata să accept că Isus a fost un mare învăţător moral, dar nu accept afirmaţia Lui că este Dumnezeu”. Acesta este un lucru pe care nu ar trebui să-1 spunem. Un om care nu a fost decît om şi care a spus lucrurile pe care le-a spus Isus nu ar fi un mare învăţător moral. Ar fî sau un nebun — la acelaşi nivel cu un om care spune despre sine că este un ou fiert — sau ar fî însuşi Diavolul iadului. Trebuie să alegi. Fie că acest om a fost, şi este, Fiul lui Dumnezeu, fie că a fost un nebun sau ceva şi mai rău. Îl poţi închide ca nebun, îl poţi scuipa şi îl poţi omorî ca demon; sau poţi să cazi la picioarele Lui şi să-L numeşti Domn şi Dumnezeu. Dar să nu spunem cu un aer de superioritate absurditatea aceasta că El a fost un mare învăţător uman. El nu ne-a lăsat deschisă această posibilitate. Şi nici nu a intenţionat să ne-o lase.

4. POCĂITUL PERFECT

Aşadar, sîntem confruntaţi cu o alternativă înfricoşătoare. Omul despre care vorbim fie că a fost (şi este) ceea ce a spus, fie că a fost un nebun sau ceva şi mai rău. Mie mi se pare că este evident că El nu a fost nici nebun şi nici demon: în consecinţă, oricît de ciudat sau de înfricoşător ar părea, eu trebuie să accept ideea că El a fost şi este Dumnezeu. Dumnezeu a coborît cu chip uman în această lume ocupată de duşman.

Ei bine, ce scop a avut această venire în lume? Ce a venit El să facă? Desigur, a venit ca să ne înveţe; dar de îndată ce examinezi Noul Testament sau orice altă scriere creştină, vei descoperi că acestea vorbesc fără încetare despre ceva diferit — despre moartea Lui şi despre învierea Lui. Este evident că toţi creştinii consideră că aici se află punctul central al istorisirii. Ei cred că principalul lucru pe care a venit să-1 facă pe pămînt a fost să sufere şi să fie omorît.

Înainte de a deveni creştin, eu am avut impresia că primul lucru pe care trebuie să-1 creadă creştinii este o anumită teorie cu privire la rostul acestei morţi [a lui Cristos]. Potrivit acelei teorii, Dumnezeu a vrut să-i pedepsească pe oameni pentru că L-au părăsit şi s-au alăturat Marelui Rebel, dar Cristos S-a oferit să fie pedepsit în locul lor, şi astfel Dumnezeu ne-a lăsat pe noi în pace. Trebuie să recunosc că nici măcar această teorie nu mi se pare aşa de imorală şi de absurdă cum mi se părea cîndva; dar nu acesta este lucrul pe care vreau să-1 spun. Ceea ce am ajuns să înţeleg mai tîrziu este că nici această teorie şi nici o alta nu constituie creştinism. Crezul creştin central este că moartea lui Cristos ne-a pus oarecum într-o relaţie bună cu Dumnezeu şi ne-a dat un nou început. Teoriile cu privire la modul în care a făcut aceasta sînt cu totul altă problemă. Au fost emise multe teorii cu privire la modul în care se întîmplă acest lucru; adevărul asupra căruia toţi creştinii sînt de acord este că moartea lui Cristos este eficientă. Am să vă spun care este părerea mea în privinţa aceasta.

Toţi oamenii ştiu că dacă eşti obosit şi ţi-e foame, mîncarea îţi va face bine. Teoria modernă a nutriţiei — tot ce se ştie cu privire la vitamine şi proteine — este un lucru diferit. Oamenii au mîncat şi s-au simţit bine cu mult înainte ca să fi ştiut despre teoria vitaminelor; iar dacă teoria despre vitamine va fi abandonată într-o bună zi, ei tot vor continua să mănînce ca şi înainte. Teoriile despre moartea lui Cristos nu sînt creştinism: ele sînt explicaţii ale felului în care operează creştinismul. Nu toţi creştinii vor fi de acord cu privire la importanţa acestor teorii. Biserica din care fac eu parte — Biserica Angliei — nu sprijină nici una dintre teorii ca fiind corectă. Biserica romano-catolică merge un pas mai departe. Dar eu cred că toţi vor fi de acord că lucrul în sine este nespus mai important decît orice explicaţii pe care le-au dat teologii. Cred că ei vor recunoaşte, probabil, că nici o explicaţie nu va fi adecvată pentru descrierea realităţii. Dar aşa cum am spus în prefaţa la această carte, eu nu sînt decît un laic, şi acum noi începem să intrăm în ape adînci. Nu pot doar să vă spun, în măsura în care lucrul acesta are valoare, modul în care înţeleg eu această problemă.

După părerea mea, teoriile însele nu sînt lucrul care ţi se cere să-1 accepţi. Nu încape îndoială că mulţi dintre voi aţi citit lucrările lui Jeans şi Eddington. Cînd vor să explice structura atomului, sau altceva de felul acesta, ei fac o descriere din care să-ţi poţi forma o imagine mintală. După aceea, ei îţi atrag atenţia că imaginea aceea nu este de fapt ceea ce cred oamenii de ştiinţă. Ceea ce cred oamenii de ştiinţă este o formulă matematică. Imaginile sînt menite doar să te ajute să înţelegi formula. Ele nu sînt realmente adevărate aşa cum este formula; ele nu îţi prezintă realitatea, ci doar ceva ce se aseamănă mai mult sau mai puţin cu ea. Imaginile sînt menite doar să ajute, şi dacă nu te ajută, poţi să le abandonezi. Lucrul în sine nu poate fi zugrăvit; el poate fi exprimat doar într-o formulă matematică. Noi ne aflăm în aceeaşi situaţie aici. Noi credem că moartea lui Cristos este punctul acela din istorie în care ceva absolut de neînchipuit pătrunde din afară în lumea noastră. Dacă noi nu putem descrie nici măcar atomii din care este construită lumea noastră, bineînţeles că nu vom putea descrie nici lucrul acesta. De fapt, dacă am descoperi că îl putem înţelege pe deplin, însuşi faptul acesta ar arăta că nu este ce se pretinde a fi — neconceputul, necreatul, lucrul de dincolo de natură, lucrul care vine în natură ca şi fulgerul. Aţi putea întreba la ce ne foloseşte dacă nu-1 înţelegem. Se poate răspunde uşor la această întrebare. Un om poate să mănînce fără să înţeleagă exact modul în care corpul lui este hrănit de mîncare. Un om poate să accepte ce a făcut Cristos chiar dacă nu înţelege cum operează lucrul acesta: de fapt, este cert că el nu poate afla cum operează decît după ce L-a acceptat.

Ni se spune că Cristos a fost omorît în locul nostru, că moartea Lui a spălat păcatele noastre şi că prin moartea Lui El a înfrînt însăşi moartea. Aceasta este formula. Acesta este creştinismul. Acesta este lucrul care trebuie crezut. Teoriile pe care le elaborăm noi cu privire la modul în care moartea lui Cristos a făcut toate aceste lucruri sînt, după părerea mea, secundare: simple planuri sau diagrame pe care le putem abandona dacă nu ne ajută şi care, chiar dacă ne ajută, nu trebuie să fie confundate cu lucrul real pe care-1 descriu. Totuşi, unele dintre aceste teorii merită să fie analizate.

O teorie despre care au auzit cei mai mulţi oameni este cea pe care am menţionat-o anterior — teoria cu privire la faptul că noi am fost iertaţi deoarece Cristos S-a oferit de bunăvoie să fie pedepsit în locul nostru. În aparenţă, aceasta este o teorie foarte stupidă. Dacă Dumnezeu era pregătit să ne ierte, de ce nu a făcut acest lucru fără nici o altă intervenţie? Ce rost ar putea avea să pedepsească în locul nostru o persoană nevinovată? Nu are nici un sens, dacă ne gîndim la pedeapsă în contextul sistemului nostru juridic. Pe de altă parte, dacă te gîndeşti la o datorie, are sens ca o persoană înstărită să plătească datoriile unei persoane care nu are cu ce plăti. Dacă iei expresia „a suferi pedeapsa” nu în sensul de a fi pedepsit, ci în sensul mai general de „a suporta cheltuielile” sau ,,a plăti datoriile”, atunci, desigur, este un lucru obişnuit ca, atunci cînd o persoană cade într-o groapă, efortul de a-1 scoate afară să fie lăsat de obicei în seama unui prieten bun.

Care este „groapa” în care a căzut omul? El a încercat să trăiască independent, să se comporte ca şi cum şi-ar fi singur stăpîn. Cu alte cuvinte, omul căzut nu este doar o creatură imperfectă care are nevoie de îmbunătăţiri: el este un rebel care trebuie să depună armele. Depunerea armelor, capitularea, exprimarea regretului, înţelegerea faptului că ai fost pe un drum greşit şi faptul de a fi gata să începi viaţa din nou de la început — aceasta este singura cale de ieşire din „groapă”. Procesul acesta de capitulare — această deplasare cu toată viteza înapoi — este ceea ce creştinii numesc pocăinţă. Pocăinţa nu este nicidecum un lucru amuzant. Este ceva mult mai greu decît să-ţi ceri iertare sau să te umileşti. înseamnă să te dezveţi de toată înfumurarea şi încăpăţînarea eului cu care noi oamenii am fost învăţaţi de mii de ani. Înseamnă să dai morţii o parte din tine, să treci printr-un fel de moarte. De fapt, este nevoie ca omul să fie bun pentru ca să se poată pocăi. Aici vine ciudăţenia. Numai un om rău are nevoie să se pocăiască; numai un om bun se poate pocăi în mod desăvîrşit. Cu cît eşti mai rău, cu atît ai mai mare nevoie să te pocăieşti şi cu atît mai puţin o poţi face. Singura persoană care ar fi putut-o face în mod perfect ar fi o persoană perfectă — iar aceasta nu ar avea nevoie de pocăinţă.
Nu uita că această pocăinţă, această supunere voluntară la umilire şi la un fel de moarte, nu este ceva ce Dumnezeu îţi cere să faci înainte ca El să te reprimească, ceva de care te-ar putea scuti dacă ar vrea: aceasta este doar o descriere a ce înseamnă să te întorci la El. Dacă îi ceri lui Dumnezeu să te aducă înapoi fără pocăinţă, îi ceri de fapt să te lase să te întorci fără să mergi înapoi la El. Aşa ceva nu se poate întîmpla. Foarte bine, deci, trebuie să trecem prin pocăinţă. Dar aceeaşi răutate care ne face să avem nevoie de pocăinţă, ne face să nu fim în stare să ne pocăim. O putem face dacă ne ajută Dumnezeu? Da, dar la ce ne referim cînd spunem că ne ajută Dumnezeu? Ne referim la faptul că, într-un fel, Dumnezeu pune în noi o fărîmă din Sine. El ne dă puţin din puterea Lui de a gîndi, şi aşa ajungem să gîndim; El pune în noi puţin din dragostea Sa, şi aşa ajungem să ne iubim unii pe alţii. Cînd îl înveţi pe un copil să scrie, îi ţii mîna cînd formează literele: adică, el formează literele pentru că tu le formezi. Noi iubim şi gîndim pentru că Dumnezeu iubeşte şi gîndeşte şi ne ţine de mînă cînd facem aceasta. Dacă noi nu am fi căzut în păcat, nu ar fi nici o problemă. Dar, din nefericire, noi avem acum nevoie ca Dumnezeu să ne ajute să facem ceva ce Dumnezeu, în natura Lui, nu face niciodată — noi trebuie să capitulăm, să suferim, să ne supunem, să murim. Nu există nimic în natura lui Dumnezeu care să aibă legătură cu acest proces. Aşa se face că drumul pe care avem nevoie acum de călăuzirea lui Dumnezeu mai mult decît de orice este un drum pe care Dumnezeu, în natura Sa, nu a mers niciodată. Dumnezeu poate împărtăşi cu noi numai ceea ce are: El nu are lucrul acesta, prin natura Sa.

Dar să presupunem că Dumnezeu a devenit om — să presupunem că natura noastră umană care poate suferi şi muri a fost amalgamată cu natura lui Dumnezeu într-o persoană — atunci persoana aceea ne-ar putea ajuta. El şi-ar putea supune voinţa, ar putea suferi şi ar putea muri, deoarece El ar fi om; şi El ar putea face toate acestea în mod desăvârşit, pentru că El ar fi Dumnezeu. Tu şi eu putem trece prin acest proces numai dacă Dumnezeu face lucrarea în noi; dar Dumnezeu o poate face numai dacă devine om. încercările noastre de a muri vor reuşi numai dacă noi, oamenii, ne facem părtaşi morţii lui Dumnezeu, la fel cum gîndirea noastră poate reuşi numai pentru că este un strop din oceanul inteligenţei Lui: Dar noi nu ne putem face părtaşi morţii lui Dumnezeu decît dacă Dumnezeu moare; şi El nu poate muri decît dacă este om. Acesta este sensul în care El plăteşte datoria noastră şi suferă în locul nostru ceea ce El însuşi nu ar fi trebuit să sufere.

I-am auzit pe unii spunînd că dacă Isus a fost Dumnezeu şi om în acelaşi timp, suferinţele şi moartea Lui îşi pierd orice valoare în ochii lor, „deoarece trebuie să fi fost foarte uşor pentru El”. Alţii, pe bună dreptate, mustră lipsa de recunoştinţă şi de amabilitate din această obiecţie; ceea ce mă uimeşte pe mine este înţelegerea greşită pe care ea o trădează. într-un sens, desigur, cei care fac obiecţia au dreptate. Ei chiar şi-au subevaluat argumentul. Supunerea perfectă, suferinţa perfectă şi moartea perfectă nu numai că au fost mai uşoare pentru Isus deoarece El este Dumnezeu, ci ele au fost posibile numai pentru că El este Dumnezeu. Bineînţeles că acesta este un motiv foarte ciudat pentru a nu accepta obiecţia lor. Învăţătorul poate forma literele conducînd mîna copilului, deoarece învăţătorul este adult şi ştie să scrie. Lucrul acesta, desigur, face să fie mai uşor pentru învăţător; şi tocmai pentru că este mai uşor pentru el, îl poate ajuta pe copil. Dacă copilul ar refuza ajutorul învăţătorului pentru că scrisul „este uşor pentru adulţi” şi ar aştepta să înveţe să scrie de la un alt copil, care nu ar şti nici el să scrie (şi care nu ar avea un avantaj „nedrept” faţă de el), nu ar progresa prea repede. Dacă eu sînt pe punctul de a mă îneca într-un rîu vijelios, un om care stă cu un picior pe mal poate să îmi întindă mîna şi să-mi salveze viaţa. Oare ar trebui să-i strig (printre gîfîieli): „Nu, nu e drept! Tu ai un avantaj! Tu ţii un picior pe mal”? Avantajul acela — pe care poţi să-1 numeşti „nedrept”, dacă vrei — este singurul motiv pentru care el mă poate ajuta. Cînd ai nevoie de ajutor, la ce te vei uita, dacă nu la ceea ce este mai tare decît tine însuţi?

Aceasta este concepţia mea despre ceea ce creştinii numesc Ispăşire. Dar nu uitaţi că aceasta este doar o altă descriere. Nu confundaţi descrierea cu lucrul în sine; şi dacă descrierea aceasta nu vă este de folos, lăsaţi-o la o parte.

5. CONCLUZIE PRACTICĂ. CELE TREI LATURI ALE MORALITĂȚII.

Cristos a suferit capitularea şi umilirea perfectă: perfectă deoarece El a fost Dumnezeu; capitulare şi umilire deoarece El a fost om. Credinţa creştină este că într-un fel oarecare noi devenim părtaşi la umilinţa şi suferinţa lui Cristos şi că vom fi de asemenea părtaşi la victoria Sa finală asupra morţii şi vom primi o viaţă nouă după ce vom fi murit şi vom fi devenit creaturi perfecte şi cu desăvîrşire fericite. Aceasta înseamnă mult mai mult decît încercarea noastră de a urma învăţătura Lui. Oamenii întreabă deseori cînd va avea loc următorul stadiu al evoluţiei — stadiul în care se va trece la ceva mai presus de om. Potrivit concepţiei creştine, acest lucru s-a întîmplat deja. În Cristos a apărut un fel nou de oameni, iar viaţa nouă care a început în El trebuie să fie sădită în noi.

Cum se va întîmpla aceasta? Vă rog acum să vă amintiţi modul în care am primit viaţa veche, obişnuită. Am primit viaţa de la alţii, de la tatăl şi mama noastră şi de la toţi strămoşii noştri, fără consimţămîntul nostru — şi am primit-o printr-un proces foarte ciudat care implică plăcere, durere şi pericol. Un proces la care nu ne-am fi aşteptat. Cei mai mulţi dintre noi petrec mulţi ani din copilărie încercînd să ghicească cum s-au născut; şi unii copii, cînd li se spune pentru prima dată, nu cred — şi eu nu cred că am de ce să-i învinovăţesc, pentru că procesul este foarte ciudat. Dumnezeul care a aranjat acel proces este acelaşi Dumnezeu care aranjează modul în care să fie răspîndită viaţa nouă, viaţa lui Cristos. Trebuie să ne aşteptăm să fie de asemenea un proces ciudat. Dumnezeu nu ne-a cerut părerea cînd a inventat sexul; El nu ne-a cerut părerea nici cînd a inventat acest proces.

Sînt trei lucruri care ne împărtăşesc viaţa lui Cristos: botezul, credinţa şi acea acţiune misterioasă căreia diferiţi creştini i-au dat diferite nume — Sfînta împărtăşanie, Misa, Cina Domnului. Acestea trei, cel puţin, sînt metodele obişnuite. Nu vreau să spun că nu pot exista cazuri speciale în care viaţa lui Cristos ne este împărtăşită fără una sau mai multe dintre acestea. Nu am timp să mă ocup de cazurile speciale şi nici nu cunosc suficient despre ele. Dacă încerci în cîteva minute să-i explici unui om cum să ajungă la Edinburgh, îi vei spune care sînt trenurile pe care trebuie să le ia; este adevărat că el poate ajunge acolo şi cu vaporul sau cu avionul, dar pe acestea abia dacă le vei aduce în discuţie. Eu nu spun care dintre aceste trei lucruri este cel mai esenţial. Prietenul meu metodist ar vrea să insist mai mult asupra credinţei şi (proporţional) mai puţin asupra celorlalte două. Nu mă voi angaja într-o asemenea discuţie. Oricine care declară că te învaţă doctrina creştină îţi va spune de fapt să le foloseşti pe toate trei, şi faptul acesta este suficient pentru scopul nostru prezent.

Eu însumi nu înţeleg de ce aceste trei lucruri trebuie să fie canalele felului nou de viaţă. Dar, dacă s-ar fi întîmplat să nu ştiu, nu aş fi văzut niciodată legătura dintre o anumită plăcere fizică şi apariţia unei noi fiinţe omeneşti în lume. Noi trebuie să acceptăm realitatea aşa cum este: nu are nici un rost să trăncănim despre cum ar fi trebuit să fie sau cum ne-am fi aşteptat noi să fie. Deşi nu pot înţelege de ce trebuie să fie aşa, vă pot spune de ce cred eu că este aşa. V-am explicat de ce trebuie să cred că Isus a fost (şi este) Dumnezeu. Şi este clar că ni se înfăţişează ca un fapt istoric că El i-a învăţat pe urmaşii Săi că viaţa nouă este comunicată în felul acesta. Cu alte cuvinte, eu cred pe baza autorităţii Lui. Să nu vă speriaţi de cuvîntul „autoritate”. A crede unele lucruri pe baza autorităţii altcuiva înseamnă doar a le crede deoarece ţi-au fost spuse de cineva pe care-l consideri demn de încredere.

Nouăzeci şi nouă la sută dintre lucrurile pe care le crezi sînt crezute pe baza autorităţii cuiva. Eu cred că există un loc numit New York. Nu am văzut eu însumi locul acela. Prin raţionamente abstracte nu aş putea dovedi că trebuie să existe un asemenea loc. Eu cred pentru că oameni de încredere mi-au spus că există. Oamenii de rînd cred în sistemul solar, în atomi, în evoluţie şi în circulaţia sîngelui — ei cred toate acestea pe baza autorităţii altcuiva: ei cred pentru că aşa spun oamenii de ştiinţă. Nici unul dintre noi nu a văzut cucerirea normandă sau înfrîngerea Armadei. Nici unul dintre noi nu ar putea să le dovedească prin logică pură, aşa cum dovedeşti un lucru în matematică. Noi le credem pur şi simplu pentru că oameni care le-au văzut au lăsat scrieri care relatează despre ele; de fapt, noi credem pe baza autorităţii lor. Un om care ar ezita să accepte autoritatea în alte lucruri aşa cum fac unii în religie, ar trebui să se mulţumească să nu cunoască nimic toată viaţa lui.

Să nu credeţi că eu vreau să stabilesc că botezul, credinţa şi Sfînta împărtăşanie sînt lucruri care pot să înlocuiască încercarea de a-L imita pe Cristos. Viaţa naturală o primeşti de la părinţii tăi; aceasta nu înseamnă că vei continua să o ai dacă nu faci nimic pentru ea. O poţi pierde prin neglijenţă sau o poţi pierde prin sinucidere. Trebuie să hrăneşti trupul şi să-1 îngrijeşti: trebuie însă totdeauna să-ţi aminteşti că tu nu creezi viaţa; tu doar păstrezi viaţa pe care ai primit-o de la altcineva. În acelaşi fel, creştinul îşi poate pierde viaţa din Cristos care a fost pusă în el, şi el trebuie să facă eforturi ca să o păstreze. Dar nici măcar cel mai bun creştin care a trăit vreodată nu poate funcţiona doar prin resursele sale — el nu face decît să hrănească şi să protejeze o viaţă pe care nu ar fi putut-o dobîndi nicicînd prin eforturile sale. Faptul acesta are consecinţe practice. Cîtă vreme viaţa naturală este în trupul tău, ea va face multe în vederea reparării acelui trup. Fă o tăietură în trup şi, pînă la un anumit punct, trupul o va vindeca, în timp ce un trup mort nu poate vindeca o tăietură. Un trup viu nu este un trup care nu este rănit niciodată, ci unul care, într-o măsură oarecare, se repară singur. în acelaşi sens, creştinul nu este un om care nu greşeşte niciodată, ci este un om care se poate pocăi, care se ridică din nou şi care o ia de la început după fiecare poticnire — pentru că viaţa lui Cristos este în el, reparîndu-1 totdeauna, dîndu-i putere să repete (într-o oarecare măsură) moartea voluntară pe care a suportat-o Cristos însuşi.

Acesta este motivul pentru care creştinul este într-o poziţie deosebită de ceilalţi oameni care încearcă să fie buni. Ei speră că prin faptul că sînt buni îi vor fi plăcuţi lui Dumnezeu, dacă într-adevăr există un Dumnezeu; sau, dacă nu cred că există, ei speră să merite cel puţin aprobarea oamenilor buni. Dar creştinul crede că orice bine pe care-l face vine din viaţa lui Cristos care este în el. El nu crede că Dumnezeu ne iubeşte pentru că sîntem buni, ci crede că Dumnezeu ne va face buni pentru că ne iubeşte; tot aşa cum acoperişul unei sere nu atrage soarele pentru că este strălucitor, ci devine strălucitor pentru că soarele străluceşte deasupra lui.

Permiteţi-mi să arăt limpede că atunci cînd creştinii spun că viaţa lui Cristos este în ei, ei nu se referă doar la ceva mintal sau moral. Cînd ei vorbesc despre a fi „în Cristos” sau despre faptul că Cristos este „în ei”, acesta nu este doar un mod de a spune că ei se gîndesc la Cristos sau că Îl imită. Ei spun că Cristos acţionează cu adevărat prin ei; că toată mulţimea de creştini formează organismul fizic prin care acţionează Cristos — că noi sîntem degetele Lui, muşchii Lui, celulele trupului Lui. Poate că faptul acesta explică unul sau două lucruri. El explică de ce această viaţă nouă este răspîndită nu numai prin acte pur mintale, cum este credinţa, ci prin acte fizice, cum sînt botezul şi Sfînta împărtăşanie. Nu este o simplă răspîndire a unei idei; seamănă mai mult cu evoluţia — un fapt biologic sau suprabiologic. Nu are nici un rost să încercăm să fim mai spirituali decît Dumnezeu. Dumnezeu nu a intenţionat ca omul să fie o creatură pur spirituală. Acesta este motivul pentru care El foloseşte lucruri materiale, cum sînt pîinea şi vinul, ca să sădească viaţa nouă în noi. S-ar putea să credem că afirmaţia aceasta este rudimentară şi nespirituală. Dumnezeu nu crede aşa: El a inventat mîncatul. Lui îi place materia. El a inventat-o.

Iată un alt lucru care mă nedumerea în trecut. Nu este oare înfricoşător de nedrept ca această viaţă nouă să fie limitată la oameni care au auzit de Cristos şi care au putut crede în El? Adevărul este că Dumnezeu nu ne-a spus ce aranjamente a făcut pentru ceilalţi oameni. Ştim că nici un om nu va fi mîntuit decît prin Cristos; nu ştim dacă numai cei care îl cunosc pe El pot fi mîntuiţi prin El. Între timp, dacă eşti îngrijorat în privinţa oamenilor din afară, cel mai nerezonabil lucru pe care-l poţi face este să rămîi tu însuţi afară. Creştinii sînt Trupul lui Cristos, organismul prin care lucrează El. Fiecare adăugire la acest Trup Îi permite să lucreze mai mult. Dacă vrei să-i ajuţi pe cei din afară, trebuie să adaugi celula ta la Trupul lui Cristos, singurul care îi poate ajuta. Tăierea degetelor unui om ar fi un mod ciudat de a-1 determina să lucreze mai mult.

O altă obiecţie posibilă este următoarea: De ce coboară Dumnezeu deghizat într-o lume ocupată de inamic şi de ce înfiinţează un fel de societate secretă care să-1 submineze pe diavol? De ce nu coboară El cu toată puterea, invadînd această lume? Oare nu este El destul de puternic? Ei bine, creştinii cred că El va coborî cu toată puterea; nu ştim cînd. Putem însă să ghicim de ce întîrzie: El vrea să ne dea o şansă să trecem de bunăvoie de partea Lui. Nu cred că aş avea mare consideraţie pentru un francez care ar fi aşteptat pînă cînd trupele aliate au mărşăluit în Germania, ca abia atunci să anunţe că este de partea noastră. Dumnezeu va invada. Dar mă întreb dacă oamenii care Îi cer lui Dumnezeu să intervină deschis şi direct în lumea noastră îşi dau seama ce va fi cînd El o va face. Cînd acest lucru se va întîmpla, va fi sfîrşitul lumii. Cînd autorul păşeşte pe scenă, piesa de teatru s-a terminat. Dumnezeu va invada, foarte bine; dar ce rost va avea să spui că eşti de partea Lui atunci, cînd vei vedea cum întregul univers natural se va topi ca un vis şi altceva — ceva ce nu a putut fi conceput de mintea ta — se va instala tronînd; ceva atît de minunat pentru unii dintre noi şi atît de îngrozitor pentru alţii, încît nici unul dintre noi nu va mai putea alege atunci? Dumnezeu nu va mai fi deghizat atunci; va fi ceva atît de copleşitor, încît va izbi pe orice creatură fie cu o dragoste irezistibilă, fie cu o groază irezistibilă. Atunci va fi prea tîrziu să alegi de partea cui să fii. Nu are nici un rost să spui că ai ales să stai culcat atunci cînd ţi-a devenit imposibil să stai în picioare. Atunci nu va fi timp de ales: va fi timpul cînd vom descoperi de partea cui sîntem cu adevărat, fie că ne-am dat seama dinainte, fie că nu ne-am dat seama. Acum, astăzi, în clipa aceasta, avem ocazia să alegem partea bună. Dumnezeu stă deoparte şi ne dă această şansă. Oferta nu va dura pentru totdeauna. Trebuie să o primim sau să o refuzăm.

CELE TREI LATURI
ALE MORALITĂŢII

Se spune că un copil de şcoală a fost întrebat cum crede el că este Dumnezeu. El a spus că, din cîte îşi putea da el seama, Dumnezeu este „genul acela de persoană care îşi roteşte totdeauna privirile în jur ca să vadă dacă cineva se bucură de ceva, pentru ca apoi să încerce să pună capăt acelei bucurii”. Eu mă tem că tot de felul acesta este şi ideea pe care cuvîntul Moralitate o evocă în minţile multor oameni: ceva ce se amestecă în viaţa ta, ceva ce te opreşte să te bucuri. în realitate, regulile morale sînt linii directoare pentru conducerea maşinăriei umane. Orice regulă morală există pentru a preveni o defecţiune, o tensiune sau o fricţiune în funcţionarea acelei maşini. Acesta este motivul pentru care se pare la început că aceste reguli se amestecă fără încetare în înclinaţiile noastre naturale. Cînd înveţi cum să foloseşti o maşină, instructorul îţi spune mereu: „Nu, nu face aşa”; el spune aceasta pentru că există o mulţime de lucruri care par corecte şi care ţi se par a fi modul firesc de a trata maşina, dar care nu dau rezultate.

Unii oameni preferă să vorbească despre „idealuri” morale în loc de reguli morale, şi despre „idealism” moral în loc de supunere morală. Este adevărat, desigur, că perfecţiunea morală este un „ideal”, în sensul că nu-1 putem atinge. În sensul acesta orice gen de perfecţiune este un ideal pentru noi oamenii; noi nu putem reuşi să fim şoferi perfecţi sau jucători de tenis perfecţi şi nu putem nici măcar să tragem linii perfect drepte. Dar există un alt sens în care este foarte inducător în eroare să spui că perfecţiunea morală este un ideal. Cînd un om spune că o anumită femeie sau casă sau vapor sau grădină este „idealul său”, el nu vrea să spună (afară de cazul că este nebun) că toţi ceilalţi oameni ar trebui să aibă acelaşi ideal. În asemenea probleme nouă ni se permite să avem gusturi diferite şi, prin urmare, idealuri diferite. Dar este periculos să spui despre un om care încearcă din greu să respecte legile morale că este un „om cu idealuri înalte”, deoarece aceasta te-ar putea face să crezi că perfecţiunea morală este doar un gust al lui şi că noi ceilalţi nu sîntem chemaţi să avem acelaşi ideal. Aceasta ar fi o greşeală dezastruoasă.

Comportarea perfectă poate fi la fel de imposibil de atins ca şi schimbarea perfectă a vitezei atunci cînd conducem o maşină; dar este un ideal necesar pentru toţi oamenii, prescris de însăşi natura maşinăriei umane, la fel cum schimbarea perfectă a vitezei este un ideal pentru toţi şoferii, prescris prin însăşi natura maşinilor. Ar fi şi mai periculos ca o persoană să creadă despre sine că are „idealuri morale înalte” pentru că încearcă să nu spună deloc minciuni (în loc de numai cîteva minciuni), pentru că încearcă să nu comită niciodată adulter (în loc să-1 comită doar din cînd în cînd) sau pentru că încearcă să nu fie violentă (în loc să fie de o violenţă moderată). S-ar putea ca o astfel de situaţie să te facă să devii o persoană mărginită şi plină de sine şi să crezi că eşti un om cu totul deosebit, care merită să fie felicitat pentru „idealismul” său. In realitate, ai putea la fel de bine să te aştepţi să fii felicitat pentru că ori de cîte ori faci o adunare încerci să o faci cît se poate de corect. Să fie clar: aritmetica perfectă este un „ideal”; bineînţeles că vei face unele greşeli la calcule. Dar nu este nimic deosebit în a încerca să fii exact la fiecare etapă a adunării. Ar fi stupid să nu încerci aceasta, deoarece fiecare greşeală îţi va cauza probleme ulterior. În acelaşi fel, orice eşec moral va cauza necazuri, probabil altora şi, cu siguranţă, ţie. Vorbind despre reguli şi despre supunere în loc de „idealuri” şi „idealism”, sîntem ajutaţi să ne aducem aminte de aceste realităţi.

Să mergem un pas mai departe. Există două moduri în care maşinăria umană poate funcţiona greşit. Unul este atunci cînd oamenii se îndepărtează unii de alţii,, sau cînd se ciocnesc unii de alţii şi produc daune, prin înşelăciune sau prin violenţă. Celălalt este cînd lucrurile merg rău înăuntrul individului — cînd diferitele părţi din el (capacităţile şi dorinţele lui diferite şi aşa mai departe) fie că se îndepărtează unele de altele, fie că se interferează unele cu altele. Îţi poţi forma o idee clară dacă te gîndeşti că noi sîntem ca şi o flotă de ambarcaţiuni care navighează în formaţie. Călătoria va fi un succes numai dacă, în primul rînd, ambarcaţiunile nu se ciocnesc şi nu intră una în calea alteia; şi, în al doilea rînd, dacă flecare ambarcaţiune este capabilă să navigheze pe mare şi are motoarele în stare de funcţionare. De fapt, nu poţi să ai nici unul dintre aceste lucruri fără celălalt. Dacă ambarcaţiunile se tot ciocnesc între ele, nu vor rămîne multă vreme în stare de navigaţie. Pe de altă parte, dacă armele lor nu funcţionează, ele nu vor putea evita multă vreme ciocnirile. Sau, dacă vreţi, gîndiţi-vă la oameni ca la o orchestră care chîntă un cîntec. Pentru a obţine rezultate bune, ai nevoie de două lucruri. Instrumentul fiecărui cîntăreţ trebuie să fie acordat şi trebuie să cînte numai la momentul potrivit, aşa încît să se combine cu celelalte.

Dar mai este un lucru pe care nu l-am luat în considerare. Noi nu ne-am întrebat unde încearcă să ajungă flota sau ce piesă muzicală încearcă să cînte orchestra. Se poate ca toate instrumentele să fie acordate şi să intre flecare la momentul potrivit, dar cu toate acestea spectacolul să nu aibă succes, dacă orchestra a fost angajată ca să cînte muzică de dans, dar de fapt a cîntat numai marşuri funebre. Şi oricît de bine ar naviga flota, călătoria ar fi un eşec dacă a intenţionat să ajungă la New York, dar de fapt a ajuns la Calcuta.

Moralitatea deci pare să se preocupe de trei lucruri. în primul rînd, de corectitudinea şi de armonia dintre indivizi. În al doilea rînd, de ceea ce am putea numi punerea în rînduială sau armonizarea lucrurilor din lăuntrul fiecărui individ. În al treilea rînd, de scopul general al vieţii umane, luată în ansamblul ei: Pentru ce a fost creat omul? Pe ce traseu ar trebui să fie flota? Ce melodie vrea dirijorul să cînte orchestra?

Poate că aţi observat că oamenii moderni se gîndesc aproape întotdeauna la primul lucru şi le uită pe celelalte două. Cînd oamenii spun în ziare că noi luptăm pentru standarde morale creştine, ei înţeleg de obicei prin aceasta că noi ne luptăm pentru bunătate şi corectitudine în relaţiile dintre naţiuni, dintre clase sociale şi dintre indivizi; cu alte cuvinte, ei se gîndesc numai la primul lucru. Cînd un om spune despre ceea ce vrea să facă: „Nu poate fi greşit, deoarece nu cauzează nimănui nici un rău”, el se gîndeşte numai la primul lucru. El se gîndeşte că nu are nici o importanţă cum este interiorul unui vapor cîtă vreme nu se ciocneşte cu un altul. Este foarte firesc să începem cu primul lucru, cu relaţiile sociale, atunci cînd începem să ne gîndim la moralitate. Aceasta pentru că rezultatele moralităţii inadecvate în acea sferă sînt atît de evidente şi ne apasă în flecare zi: război şi sărăcie şi jaf şi minciuni şi lucruri dubioase. De asemenea, cîtă vreme rămîi numai la primul lucru, există foarte puţine deosebiri de păreri cu privire la moralitate. Aproape toţi oamenii au fost întotdeauna de acord (în teorie) că fiinţele umane ar trebui să fie cinstite şi bune şi de folos unele altora. Dar deşi este firesc să începem cu toate acestea, dacă gîndirea noastră despre moralitate se opreşte aici, am putea foarte bine să nu ne gîndim deloc la moralitate. Dacă nu trecem la lucrul al doilea — la punerea în rînduială a lăuntrului fiecărui om — nu facem decît să ne înşelăm singuri.

Ce rost are să le spui vapoarelor cum să ţină cîrma pentru ca să evite ciocnirile dacă, de fapt, vapoarele nu sînt decît nişte hodoroage vechi care nici măcar nu pot fi conduse? Ce rost are să formulăm, pe hîrtie, reguli pentru conduita socială, cînd noi ştim că, în realitate, lăcomia, laşitatea, violenţa şi trufia ne vor împiedica să le respectăm? Nu vreau să spun nicidecum că noi ar trebui să nu ne gîndim, şi încă cu toată puterea, la îmbunătăţiri ale sistemului nostru social şi economic. Ceea ce vreau sa spun este că toate aceste gînduri nu vor fi decît o iluzie dacă nu ne dăm seama că doar curajul şi altruismul indivizilor vor face ca orice sistem să funcţioneze în mod adecvat. Este destul de uşor să elimini anumite forme particulare de jaf sau de violenţă care au loc în sistemul actual; dar cîtă vreme oamenii sînt înşelători şi violenţi, ei vor găsi un nou mod de a juca acelaşi joc în sistemul nou. Nu îi poţi face pe oameni buni prin lege: şi fără oameni buni, nu poţi avea o societate bună. Acesta este motivul pentru care trebuie să trecem şi să ne gîndim la al doilea lucru: moralitatea interioară a individului.

Dar eu nu cred că ne putem opri nici aici. Ajungem acum la faptul că diferite credinţe despre univers conduc la comportări diferite. S-ar părea, la prima vedere, foarte firesc să ne oprim cînd am ajuns aici şi să aplicăm acele elemente ale moralităţii cu care toţi oamenii cu judecată sînt de acord. Dar oare ne putem opri aici? Aduceţi-vă aminte că religia conţine o serie de afirmaţii despre realităţi, afirmaţii care trebuie să fie adevărate sau false. Dacă sînt adevărate, din ele vor decurge un set de concluzii cu privire la navigarea corectă a ffotei umane; dacă sînt false, vom ajunge la un set de concluzii cu totul diferit. De exemplu, să revenim la omul care spune că ceea ce face el nu este greşit din moment ce nu dăunează altei fiinţe umane. El înţelege clar că nu trebuie să avarieze celelalte vapoare din convoi, dar crede sincer că ceea ce face cu vaporul lui este pur şi simplu o problemă personală. Oare are vreo importanţă dacă vaporul este proprietatea lui sau nu? Are vreo importanţă dacă, să zicem aşa, eu sînt proprietarul minţii şi trupului meu, sau doar un chiriaş, răspunzător faţă de adevăratul proprietar? Dacă ni-a creat altcineva, pentru scopurile sale, atunci eu trebuie să am o mulţime de îndatoriri pe care nu le-aş avea dacă mi-aş fi singur stăpîn.

Creştinismul afirmă că fiecare fiinţă umană va trăi veşnic, şi afirmaţia aceasta trebuie să fie adevărată sau falsă. Există o mulţime de lucruri pe care nu ar trebui să le iau în considerare dacă aş trăi numai şaptezeci de ani, dar pe care trebuie să le iau în considerare cu toată seriozitatea dacă voi trăi veşnic. Poate că temperamentul meu violent sau invidia mea se înrăutăţesc treptat — atît de încet încît deteriorarea lor în decurs de şaptezeci de ani abia dacă va fi observată. Dar s-ar putea ca ele să devină un iad absolut într-un milion de ani: de fapt, dacă creştinismul este adevărat, Iadul este tocmai termenul tehnic corect pentru ceea ce vor fi ele. Nemurirea mai cauzează încă o diferenţă care, tangenţial, are legătură cu diferenţa dintre totalitarism şi democraţie. Dacă indivizii trăiesc numai şaptezeci de ani, atunci un stat sau o naţiune sau o civilizaţie, care pot să dureze o mie de ani, sînt mult mai importante decît individul. Dar dacă creştinismul are dreptate, atunci individul este nu numai mai important, ci incomparabil mai important, deoarece el este veşnic, iar viaţa statului sau a unei civilizaţii este doar o clipă, cînd este comparată cu viaţa eternă a individului.

Aşadar, se pare că dacă ne gîndim la moralitate, trebuie să ne gîndim la toate cele trei aspecte: relaţiile între oameni; lucrurile din lăuntrul fiecărui om; şi relaţiile dintre om şi Forţa care l-a creat. Noi toţi putem coopera în privinţa primului aspect. Diferenţele de păreri încep cu al doilea aspect şi pot deveni grave în privinţa celui de-al treilea. Atunci cînd ne ocupăm de al treilea aspect, ies la iveală diferenţele principale dintre moralitatea creştină şi cea necreştină. În restul acestei cărţi, mă voi situa pe poziţia creştină şi voi privi la întregul tablou pe baza presupunerii că creştinismul este adevărat.

CLICK AICI CA SĂ DOWNLOADAŢI ÎN ÎNTREGIME, FILMUL „UN LUTHER AL ROMÂNIEI”